Într-un bar din São Paulo, un bătrânel de 92 de ani, cu fes de dac în vârful capului, primește bezele de la o braziliancă de 80 de ani. Asta îmi face curte. Bătrânețea… o iei razna. Trage din pipă și își mărește ochii, cu poftă de vorbă în oricare din cele trei limbi știute la perfecție: română, ebraică, portugheză.

Ștefan Chițimia s-a născut la 28 octombrie 1926, în satul Dimiana, județul Buzău, al cincilea din șapte copii.

La 22 de ani, după Al Doilea Război Mondial, și-a luat lumea în cap și a plecat spre America, dar a ajuns să lupte în războaiele Israelului. De 56 de ani stă în Brazilia. A avut o fabrică de chiloți și acum, cu pipa în gură, e mascota cartierului în care locuiește: i se spune în portugheză braziliană Stéfan sau o romeno. Când nu citește ziarul cu lupa, se trage de șireturi cu ospătarii și vecinii, are grijă de lucrurile homleșilor sau vorbește despre război cu medicii evrei de la spitalul din apropiere.

Foto: Folha de Sao Paulo

Pe la 18 ani, în Al Doilea Război Mon, săpa șanțuri antitanc, obligat de armata germană. După război, tatăl lui a primit de lucru la sondele din Ploiești, așa că s-au mutat acolo și s-a angajat controlor de scule, la întreprinderea Concordia.

Umbla vorba că în America e rai pe pământ.
– De unde are ăla mașină, mă? că nu lucrează, n-are servici.
– Da, dar i-a trimis frate-su din America .
– Dacă plecam și noi, eram și noi acolo în America. 

S-a însurat cu o evreică și au hotărât să plece. Au mințit că sunt frați, ca să nu se afle că e creștin. Au găsit un grup de vreo 50 de evrei care plecau a doua zi. Fără să-și ia rămas bun de la familii, s-au urcat în tren. Ar fi trebuit să ajungă în Austria, în zona americană, unde îi așteptau alți evrei, dar în Ungaria poliția a pus ochii pe camionul în care se aflau.

La 3 dimineața, ne-a dus la secție și ne-a ținut închiși câteva zile. Atunci mi-a fost cel mai frică. Pedeapsa era cu lagăr în Siberia. Șeful poliției care ne-a anchetat ne-a întrebat
<< – De ce ați fugit din România?
– De comunism.
– Nu vă place comunismul? –
– Nu.
– Nici mie.>>

Și comandantul ne-a lăsat să fugim. Au chemat alți evrei de acolo din oraș, bogați, ne-au adus mâncare, bani și au plătit ca să ne dea drumul.

După ce au ieșit din închisoare, s-au dus în lagărul Belzec, din Austria, unde erau așteptați. De acolo, i-a scris tatălui său că e în drum spre America.

Într-o zi, a venit un colonel militar american, evreu, cu aghiotant lângă el. Ne-a întrebat << semne din alea ce stați aici, pândiți viză pentru America? N-o să aveți! S-a format statul Israel și are nevoie de soldați. Aghiotantul e secretarul meu și face aici listă cu voi, să plecați voluntari.>> Cine a fost numărul unu? Eu. Zic, hai domne, voluntar în Israel, militar. Și am terminat povestea.

Foto: Fabio Enes Oliveira

În mai, 1948, când m-am dat jos după vapor, în Haifa, m-a întrebat care e numele adevărat al dumitale? Ștefan Chițimia, domne. Ei au făcut cu k de la kilogram și cu z: Kizimia. Pe soție o chema Atena Gutman, adevărat evreică. Și pe nevastă cum o cheamă? Atena Chițimia.

M-au pus să arunc în niște cazane toate actele, buletin, certificat de naștere, tot. Le azvârleai acolo, jâp, rupte și ei le dădeau foc după. Eu sunt născut în 1926, dar ei mi-au făcut că sunt din ’21. Nu ne-am înțeles în nicio limbă și când am găsit unul să ne înțelegm în evreiește cu română, a zis las-o așa.

Am întrebat unde merg? În armată. Dumnatale ești militar de acuma. Pe ea o ducem într-un lagăr de nou- veniți.  Țiu minte și până astăzi matricula mea: șeva, șmone, teșa, șes, eser. Cinci numere:  șapte, opt, nouă, șase, zece. Nu-mi explicase nimeni nicio situație despre Palestina. Eram militar. Război. Apărăm țara. Și eu apăram țara.

Când am ajuns în Haifa, cartierul arăbesc era gol, casele erau abandonate, blocuri întregi goale. Ni le-a dat nouă. Unde sunt arabii?/ Au fugit./ Au fugit fiindcă i-a gonit. /Le-a dat alta?/ Nu. / Unde au fugit?/ În Gaza. Gaza a fost un camp militar englezesc  și acum era gol. Încet- încet, s-au înmulțit și s-a format un oraș întreg, cu idei noi, cu răzbunări, cu ură. Așa s-a construit. Îi goneau pe arabi afară, că e țara lor.

Ne duceam peste arabi în casă. Am găsit și supa pe masă. Acolo, Haifa, Tel Aviv, Jaffa, toate astea erau arăbești. I-a zgonit. I-a dus în lagăr. Acuma lagărul s-a făcut oraș. Gaza.

Când comandantul dădea ordin, trebuia să executăm. Toți apăram țara. Nimic altceva, apăram țara. Instrucția era așa de bine pregătită, că noi credeam că au dreptate și că țara e a lor, că a fost luată și trebuie dată înapoi.

Foto: Fabio Enes Oliveira

Bombardam în Gaza cu ghiulele de 15 kile 700. Aveam o sfoară de nailon cu un cârlig. Înșurubam și peste el băgam pachete, tot foc. Armele noastre erau primitive, de multe ori se ducea tunul cu ghiulea cu tot. Azvârleam și după sunam comandantul:
Alo!!? Mai la stânga, mai la dreapta?/ Încă 10 metri, încă una./ A căzut bine?/ Mai dă una.
Mai dădeam încă una și încă două și încă multe. Și după aia avizam că am bombardat, iar specialistul care era la fața locului vedea totul și anunța acuma vine infanteria. Ocupam Gaza și alte sătulețe, comune, pe acolo.

La atacurile astea veneau la 3 dimineața să ne ia acasă. Țrrrrrrrrr. În ebraică, Mize? Cine e?/ Poliția Militară. Semnează, teancuri de chemări. Semnam Stefan Kizimia. La 8 să fii la unitate. Luam motocicleta la șase și la opt eram acolo. La 100 km, 200 km distanță, depinde unde era. Luam echipamentul în primire, arma în primire, cartușe în primire, granadele aicea. La ce oră plecăm?/ Diseară. În linii generale, atacam la 10-12 noaptea, spre ziuă. Îi luam din pantaloni.

Când tragi cu arma, pierzi controlul. Începe conversația între colegi -l-ai omorât, mă? -Da. -Bine-ai făcut. -Tu ai omorât, mă? -N-am prins niciunul.
Odată, când m-am dus să apăr un teritoriu militar în Ierusalim, în deșertul din Sinai, n-am putut să omor niciunul, fugiseră toți și lăsaseră bocancii în nisip.

Să nu crezi că era ușor, eram aicea pe frontieră cu arabii și făceam conversație cu ei: Băi, ce faci? Că ei lucrau la pământ acolo, vorbeau ebraică, ne înțelegeam și mai mâncam împreună, mâncare arăbească, aduceau ei. Până într-o zi, când am primit ordin să-i atacăm. Cum să-l atac, mă, dacă am mâncat ieri cu el?
Dar ordinul e ordin. Era foarte periculos să pun întrebarea asta cu voce tare. Ori mă dădea afară, ori nu mai îmi dădea serviciu și stricam toate prieteniile dacă făceam o chestie de genul ăsta.  Doar câțiva prietenii știau că sunt creștin.

Când trebuia să fac o favoare pentru un palestinian, o făceam să nu vadă ceilalți. Ceream să-i lase să treacă în partea cealaltă, îi luam în mașină până unde mă duceam eu. Nu m-am gândit niciodată că trăgeam în unii și îi ajutam pe alții. Noi trebuia să apăram partea asta. O apăram cu armă și cartuș. Marele meu noroc a fost că eu am fost la artilerie. Și trăgeam proiectile. Așa că nu vedeam mult. Cădea bomba, întrebam a căzut bine?/ Mai la stânga, mai la dreapta, mai încolo, mai încoace. Tunul se mișcă atunci când tragi și trebuie din nou verificat cu lupa dacă a sărit de la numărul la care l-ai pus inițial. A sărit, pune-l la loc la numărul la care ai primit ordin să tragi, la ținta cutare. Și noi plecam de acolo. Trăgeam cu o sfoară,  trrrrr. De la început.

Arabii din Gaza erau amărâți, servici nu aveau, că ei nu erau primiți la evrei. Îi primeau în construcții, dar numai la serviciul greu. Tencuitor, cutare, nu. Să care cimentul, să care tencuiala și schelele în construcții, numai asta, altfel nu-i lua la treabă. Și trebuia să fii înregistrat. Pe ei nu îi înregistra, nu îi primea confederația muncii israeliană.

Dacă întrebai ceva, îți zicea ce-i cu tine, te-ai făcut arab? Ești arab? Patria! Asta e patria noastră. O dată am zis că eu nu sunt evreu și comandantul mi-a spus: Nu fuți aici? Nu mânânci aici, nu bei aici? Cum să nu faci armata?

Am închis ochii la tot. De-asta am dus-o bine, că mi-am făcut restricție la religie, ca să nu ofensez. Nu practicam creștinismul, nu mergeam la biserică, mă rugam la mine acasă, aveam o icoană sub pernă. Când mă chemau și îmi ziceau ești un evreu foarte bun, ce era să spun nu, nu sunt?.

Armata am făcut-o în Ierusalim. După, am fost transferat în Galileia, Haifa, Tiberia, Nazaret, Betleeem, toate alea. N-aveam fix un loc. Fixul unde era unitatea,  în Nahariya.

Foto: Fabio Enes Oliveira

Pe nevastă-mea n-am mai văzut-o decât după vreo 6 luni de când am intrat in Israel. Am venit acolo, era în casele arabilor, era băgată într-o cameră.

Aveam arma, tot echipamentul cu mine. Arătam ca un pițigoi, slab, pantaloni scurți, jampieri până aici, bocanci,  bluză, o centură groasă de militar și grenade. Eram terorist, o mutră de disperat. Nu-mi era frică, îmi plăcea armata, ordinele le executam, de asta mi-a dat două decorații.

Nu mă simțeam vinovat. Eu am făcut din Israel o trambulină, am avut unde să mă duc, cine să mă apere, că nu te apăra nimeni. Am stat în lagărul evreiesc acolo cu americani, mâncare, dormit, doctor. Trebuia să plătesc asta într-un fel. Am plătit. Cu prezența mea acolo. Zece ani.

Eram preocupat cu moartea. Dar de ce? Să nu mă îngroape în cimitirul evreiesc. Să mă îngroape unde m-am născut, adică la religia mea. Era cimitir creștin, trebuia să-ți cumperi loc. Eu n-am cumpărat, că știam că nu o să stau acolo. În Israel n-am făcut copii, pentru că mă apucau dracii când mă gândeam să îi botez evrei. Atena a făcut un avort. Istorie. Greu trecută, dar trecută.

Soția lucra în croitorie. Când nu eram pe front, lucram în construcții, făceam instalații. Îmi dădeau lucrări, blocuri întregi, fiindcă știau că sunt evreu. După patru ani, am avut bani și am cumpărat un apartament mic, cu intrare separată, bucătărie separată, toaletă, totul, era lucru mare.

De acum aveam deja toate actele și începusem să caut plecarea.

Foto: Fabio Enes Oliveira

Într-o zi, am cumpărat un ziar care apărea acolo în limba română. Viața noastră, mai de stânga. Mai era unul  Lumea noastră, de dreapta. Eu eram socialist, că eram în partidul lui Ben Gurion, cu carnet de partid, totul în regulă. Eram cu Ben Gurion, primul ministru al Israelului, era urât, mic, cu părul alb așa în părți, ca o mumie era, dar era inteligent.

Am luat ziarul Viața noastră și citesc acoloșa. Ăla de stânga îl critica pe ăla de dreapta că primește ajutor din Brazilia de la un colonel fugit din armata română și refugiat în Rio de Janeiro, colonelul  Resel.  Colonelul era președintele societății româno-braziliene din Rio de Janeiro.

Cum am văzut, i-am scris, era adresa în ziar. Domnului colonel Edmund Resel, strada cutare, numărul cutare. Că sunt creștin,  că fac armată și că n-am nevoie de bani, vreau să emigrez, nu sunt evreu, n-am pentru ce să mai stau acolo.

Cenzura confisca scrisorile și le dădea foc, ca să nu ieșim de acolo. Eu aveam un prieten italian, marinar, care făcea cursă Haifa-Genova și l-am întrebat:
– când pleci cu vaporul?
– Mâine.
– Ia scrisoarea asta și pune-o la poștă de acolo. Nu știe nimenea.

La scurt timp, am primit răspuns de la colonel –am rămas impresionat cu dumneatale. Mi-a trimis viză și mie și Atenei, fără să-mi ceară niciun ban.

Într-o seară, pe la vreo 9-10, când am ajuns acasă, în Haifa, Atena mi-a zis:
– slavă Domnului că n-ai murit.
– Nu mai mor, că nu mă mai întorc in armată
– Cum?
– Nu mă mai întorc.
– Cum nu? Te arestează.
– Nu mă arestează.
– Ce facem?
– Emigrăm.

Am aranjat emigrarea pentru Brazilia. Doar că trebuia să ies din țară și nu-mi dădea voie armata în Israel. Aveam un frate în România, colonel în armată, pe care îl chema Nicolaie Chițimia, îi ziceam Lică. Și am inventat că am primit știrea că frati-miu vrea să ne întâlnim în Italia și de acolo să îl aduc în Israel. Am obținut permisie de 30 de zile și m-am dus în Italia. Pe Atena am lăsat-o în Israel. Nu vinzi casa până când nu scriu de acolo dacă e bine sau nu.

M-am dat jos după vapor în Italia, m-am întâlnit cu fratele, dar nu ca să meargă cu mine in Israel. Aveam bilet pentru Brazilia și viză permanentă.

Când am ajuns în Brazilia, m-am dus la consulatul Israelului din Rio de Janiero, că aveam pașaport israelian. M-a întrebat:
– ce faci aici?
– Vreau să rămân.
– Nu poți să râmâi.
– Ba da, că am viză permanentă.
– Vreau să o văd.
– Poftiți aici și dați-mi că am marcat  prezența. Și mi-a dat o hârtie că am ieșit din armată.

Am venit în São Paulo, am cumpărat un apartament și mi-am adus nevasta din Israel.

Am încercat să intru aici în construcții, dar n-am putut.  Cum venisem cu bani suficienți ca să încep o afacere, am deschis o fabrică de textile, Bom Tex în cartierul Braz, pe strada Oriente. Specialitatea mea: bikini, chiloți de damă și sutiene pe jumătate de cupă. Am adus un geamantan cu modele din America si Europa și am început să confecționăm. Făceam și jupoane, combinezoane, bluze, fuste. Aveam o sută de fete angajate, mașini de cusut bune, nemțești și americane. Ne mergea foarte bine.

Am mai cumpărat un apartament, pe numele unui prieten, să-mi fac mendrele mele cu femei.  Petreceri, femei, alea erau aici. Nevasta, Atena, nu știa, logic. O iubeam, dar e în firea omului să schimbe puțin, nu e că iubește sau că nu iubește. Dacă n-o iubeam, nu stăteam cu ea. Nu era o femeie foarte frumoasă, dar era cultă, bună, simpatică, a învățat croitorie bine. Aici a avut clientelă bună, cosea rochii și bluze pentru evreice.

După zece de ani de stat în Brazilia, Atena a murit de cancer la sân și la ficat. Am rămas văduv și nu mai aveam leac, nu mai aveam pentru ce să mai am fabrică dacă nu mai am nevastă. Am vândut-o și am plecat în Frankfurt, în Germania. Am făcut contrabandă cu orice, dar în special cu whisky englezesc. Trimiteam în Brazilia. Cu droguri nu, nici nu știu ce culoare au drogurile. După un an, m-am întors.

M-am căsătorit a doua oară, cu Ana. Ea era creștină, de origine cehă-chiliană și am făcut două fete, Claudia și Monica. Am început să fac contrabandă cu covoare persane, le aduceam în containere din România, Elveția și Londra. Covoarele marca București aveau culori pricepute, bine asortate, verdele lor era frumos, culoarea vinului era frumoasă, nu erau culori foarte aprinse, nodul era bun, făcut de mână. Ani și ani de zile am vândut covoare.

Prin anii ’80, românii care veneau în Brazilia, fotbaliști, politicieni, începuseră să mă cunoască, legasem prietenii și oamenii lui Ceaușescu au căutat să se alăture de mine. Funcționarii de la consulat, miniștrii români voiau informații când veneau în Brazilia. Am făcut prietenii, dar fără informații și lor nu le-a convenit. Asta n-am făcut-o, nu era genul meu. Eu le-am pus condiția, puteți să mă întrebați orice, dar nu despre Brazilia, că nu vă răspund. Trăiesc aici, am copii aici.

Când a venit Ceaușescu în São Paulo, am fost prezentat de Consulat drept cel mai vechi român din Brazilia. Ceaușescu mi-a zis Chițimia. Ești oltean?/Tata./E cunoscut./E cunoscut că unul din ei a lucrat cu dumneata. Marin, văr primar cu tata. A văzut că știam informații precise. Nevastă-sa, țața Leana, era zăpăcită, căuta să le rezolve pe toate și el o băga pe ea.

Eram bun prieten cu Aristide Buhoiu, mare jurnalist, programul lui oprea circulația în București. Toată lumea se uita la televizor când apărea el. Aristide fugise în Statele Unite, ceruse azil politic.

Pe timpul lui Ceaușescu, mergeam destul de des în România, aveam bani, putere și credeam că aveam și protecție. În ’89, m-am dus în București, că mi-era poftă să mănânc o ciorbă. Mă cazasem la hotel Union, când au venit la mine Chițimia?/ Da./ Comandantul vrea să stea de vorbă cu tine. M-au dus la Penitenciarul Rahova, eram acuzat de spionaj.
– Ieșirea depinde de dumneata.
– Adică ce?
– Colaborare.
– Da, eu ce știu pot să spun, sunt lucruri normale, ale vieții, dar nimic despre Brazilia, nicio informație politică.
– Vrei să mănânci?
– Nu.
– Bei o cafea?
– Da.

Cunoșteam schema, nu spune o vorbă în plus. Că ai spus una în plus, se nasc alte o mie de vorbe. Știau până și de barul din fața blocului din São Paulo. M-au întrebat

Mă întrebaseră de toate prieteniile, dar nu vedeau nimic din ce făcusem pentru România. Erau vapoare românești care aduceau grâu și alte lucruri și ambasada nu mai avea bani să dea de mâncare echipajului. Și eu aranjam și dădeam la oameni să mănânce. Când rămâneau vapoare ancorate în larg, cine le dădea de mâncare? -Nu știm. -Păi să știți.

După câteva zile, a apărut Ștefana Maria Solacolu, prințesa Ghica, îmi era prietenă foarte bună și mi-au permis să vorbesc cu ea.

Ștefana a ieșit din România și l-a sunat pe Aristide Buhoiu din aeroportul din Germania sau din Franța, nu mai știu care. I-a zis că m-au închis în București și el a întrebat-o de ce am venit, că trebuia să-l sun înainte, ca să-mi spună că treaba nu era bună.

Buhoiu a sunat imediat din America la securitate. Ștefan Chițimia, cel mai bun prieten al meu, care locuiește în Brazilia, e arestat./ Nu e arestat./ Dacă nu-i dați drumul până miercuri, îl dau la ONU. Eu nu știam nimic, doar așteptam, dar am văzut că ancheta nu mai era dură, era doar anchetă, întrebările erau mai slabe și în loc de doi colonei, rămăsese doar unu.

Mi-au dat drumul după o lună și m-am întors în Brazilia la nevastă și la fete.

Acum doi ani mi-a murit și a doua nevastă. A căzut în baie, și-a rupt șoldul și s-a infectat. Adio.

Dacă n-ar fi fost ziua aia să citesc în ziarul din Israel despre colonelul Resel din Rio de Janiero, tot aș fi plecat cumva. În Australia era mai ușor să pleci, dar n-am vrut să mă duc la engleji acolo, la sfârșitul pământului. Am căutat ceva mai apropiat pentru sufletul meu.