Sunt o studentă cu un buget ”modest spre deloc”, specific celor veniți din provincie pentru visul bucureștean. De-a lungul celor cinci ani de locuit aici, mi-am permis cu greu o chirie, de fiecare dată împărțind-o cu oameni disponibili să fragmenteze, la fel ca mine, spațiul și facturile. Am preferat străinii, căci garantau să respecte pe celălalt, cu strictețea specifică omului nefamiliarizat cu ciudățeniile colocatarului. Astfel puteam să trecem cu vederea tulburările obsesiv-compulsive sau cine știe ce comportament sălbătic pe care unii l-ar fi considerat de netolerat.
Uite așa am ajuns să locuiesc în apartamentul care deschide discuția acestui text. E nevoie de o oarecare introducere pentru ca povestea să nu fie socotită – doamne ferește – întâmplătoare.
Ei bine, am închiriat o cameră ieftină, într-o zonă centrală, fără a-mi cunoaște colegii de apartament înainte de semnarea contractului. În dimineața de după am făcut cunoștiință cu M. (un bătrân mahmur cu aspect de boschetar), cu o damă de companie (statut pe care l-am aflat mai târziu) și D. (un taximetrist în vârstă). În apartamentul ăsta am locuit doi ani. La început m-am situat la limita dintre amuzament și inspirație, potrivit combinației în care mă găsisem. Părea un studiu cu care să mă îndeletnicesc repede, alegere cu care nu cred să fi fost pusă prea ușor față în față, în afara acestei chirii.
Ziua, când mă trezeam, ieșeam pentru scurt timp din cameră. Acelea erau puținele minute pe care le petreceam dincolo de camera mea mare, în care mă simțeam ca într-un atelier de pictură, acelea fiind deopotrivă singurele minute pe care le petreceam de bunăvoie în bucătărie. Amestecam în ibric cafeaua și mă uitam la desene, la televizorul prăfuit și stropit de unsoare și vin, într-o bucătărie cu faianța căzută. Atunci discutam cu M. despre lecturile noastre. Dacă aveam bani și chef, îi cumpăram o bere, chiar dacă găsea oricum cu ce să se îmbete zilnic. Dacă nu-l prindeam iritat de mahmureală, îmi dădea câteva țigări cerșite-n Romană dimineața și promitea curățenie generală în bucătărie.
Scârbită tot mai mult de locuința care mă ținea captivă acolo, îmi aminteam de filmele franțuzești și de apartamentele frumoase numai pentru imaginația telespectatorului, altfel fiind incredibil de enervante pentru un chiriaș care evită să demonteze baia de fiecare dată când trage apa. Boem căpăta alte semnificații pentru mine.
Noaptea visam camere de hotel. În ciuda tuturor trupurilor care s-au întins vreodată cu sudoare și alte fluide pe saltele și-n cadă, camerele celui mai ieftin motel păreau infinit mai curate. Din patul meu pliant, mă trezeam simțind mirosul de parfum scump al colegei de apartament, care pleca sau se întorcea din vreo excursie exotică. Alteori, ascultam ritmul tocurilor ei făcând slalom printre gândacii care acopereau tot mai des pardoseala holului.
Personajul la care vreau să mă opresc este taximetristul. Nu îl abordam decât în cazuri de maximă nevoie, în tulburările de comportament ale PMS, propunând să îmi dea țigări și ciocolată. În schimb, eu îi găteam a doua zi ce mă ruga. Alteori, când nu era acasă, răsuceam cuțitul în gaura cheii celor trei uși care despărțeau camerele noastre și intram să caut bomboane cu cafea sau să îi fac curățenie prin plasele în care adunase veselă frumoasă din cupru. Seara târziu, când venea acasă, îmi striga prin crăpătura ușii că îmi dă bani ca să fumez o țigară la el în cameră. Învățase că nimeni nu calcă pragul camerei mele, la fel cum știa că doar un serviciu ciudat m-ar scoate din ale mele. Dacă aveam nevoie de bani, mergeam pentru cinci minute la el, timp în care îmi arăta poze cu soția care a murit și din a cărei absență a ajuns să locuiască în apartamentul de pe Kogălniceanu. Așadar, mă plătea pentru a nu vorbi singur.
Într-un final am reușit să mă mut din apartament. Am tăiat imediat orice legătură cu foștii vecini de casă, considerând că sihăstria mea a încetat și că e cazul să uit haosul acela pe care nimeni nu l-a înțeles, în afară de mine, poate. Din când în când, fiind tot mai mult la distanță de acest lung episod, am început să-l integrez mai degrabă într-un scenariu cu aventuri suculente, decât într-unul horror.
Imediat am avut o perioadă de circulat cu taxiul de câteva ori pe zi. Sunam la singurul număr de taxi pe care îl aveam în agenda telefonului și făceam comandă. Nu apucam să urc, câteva minute mai târziu, pe bancheta din spate, că îndată mă suna D.: “Bună seara, sunt Carla, o mașină vă rog pe strada x”, mă imita, completând: “pe mine n-ai fi putu să mă suni, huh?” Realizând că sunam la firma pentru care lucra D., care mă auzea prin stație, mă scuzam promițând strâmb o comandă viitoare.
Odată cu taxiurile au început nopțile albe și zilele negre de după sau invers, din cauza inversării orarului zi-noapte, preferam să iau un taxi, ca să nu parcurg străzile târâș, la orizontală, prin labirintul orașului. M-am îngrămădit pe bancheta taxiurilor, din ce în ce mai încărcată de povara nevorbitului. Mereu de la o destinație la alta, mereu în imposibilitatea de a mărturisi ce zvâcnea din cap în piept și tot așa.
De câteva ori l-am prins din greșeală pe traseu pe D. Comicul de situație mai mult mă enerva decât mă amuza. Parcă prea dădeam nas în nas cu sincronicități bizare, fără a le căuta. Brusc, mă aflam într-o lume neîncăpătoare, în ciuda miilor de taxi-uri de pe străzile capitalei. La început stăteam cu capul scos pe fereastra mașinii, invocând bufeuri. Evitam să stau în mașina aia. Mirosea a somn și a frustrare, a odorizante aduse din țări exotice. Erau pete unsuroase pe volan și pe bord, de la kaiserul pe care în pauzele de masă îl ținea în mână ca pe un măr și din care mușca de parcă avea înaintea sa o plăcintă caldă cu brânză. O cursă cu mașina asta era solicitantă ca un montagne russe. Mă înverzeam și testam gravitația, ținându-mi cu greu măruntaiele unde le este locul, temându-mă să nu le împrăștii pe bordul Loganului.
De la o călătorie la alta se derulau noi secvențe în viața mea. S-au adunat deopotrivă supărările și stressul. Am dat vina pentru tot ceea ce adunasem pe faptul că sunt personajul principal al vieții mele și nimeni nu trebuie să-mi știe rănile. Îl sunam pe D. să mă ducă undeva sau să mă aducă acasă și uneori izbucneam în plâns, bolborosind câte ceva printre lacrimi, cu fața schimonosită. El mă auzea dar știam că nu ajunge nimic la el, căci capacitatea lui de a se integra în cele lumești îl ținea blocat mental, undeva la vârsta de 8 ani sau mai puțin. Singurele lui probleme erau mâncatul sau căcatul, și din când în când somnul, în mașină.
Mie îmi convenea. Mă descărcam și știam că a uitat totul dinainte de a-mi fi sfârșit drama. Îmi găseam răspunsuri și mă îmbărbătam scuipând toate scenariile și întâmplările petrecute deja. Eram fericită să descopăr că deși nu îmi permit un terapeut, l-am găsit pe acesta, neconvențional, cu program de funcționare în taxi. Uneori eram tentată să urc într-un taxi oarecare, îndeplinind același ritual. Boala mărturisirii se întindea și către alți potențiali pseudoterapeuți. Taximetrișții au auzit oricum destule de pe bancheta din spate, astfel că nu ofeream o versiune prea schimbată a problemelor vârstei. În plus, vorbindu-i unui străin aș fi întărit caracterul confesional al cursei, mărturisind poate fără pudoare ceea ce mă sugruma pe scaunul din dreapta lui D.
Am rămas totuși fidelă cabinetului de terapie dintâi. Uneori, când apucam să termin de povestit înainte de a ajunge la destinație, îmi vorbea și el despre ce a mai câștigat sau pierdut la Bingo și la păcănele. Alteori, îmi descria fetele întâlnite la masaj erotic, grație banilor câștigați la cazino. Dacă începea să încolțească în el stânjeneala, îmi spunea cum o visează pe fosta lui soție “săraca F., dacă mai trăia ea…tu ce crezi, există fantome? Dumnezeu?”
Ascultam aceleași povești petrecute acum 15 ani, timpul de aur al lui D. Niciodată nu fusese un om mort atât de prezent în discuțiile de lângă mine, cum era F. Totuși, îmi astupam în cele din urmă urechile cu ecoul frământărilor mele. Când urma să cobor, aproape niciodată nu îmi lua bani. Nu am știut niciodată de ce: din mila sa față de mine sau din jena că mi-a împuiat capul cu slăbiciunile și secretele lui? Nu vorbisem cu el și nu-l văzusem vreodată atât de des, ca-n aceste câteva zile și nopți. Nici măcar locuitul împreună nu ne așezase de atâtea ori unul lângă altul.
Asemenea oricărei serii de ședințe la terapeut, întâlnirile noastre s-au rărit de îndată ce s-au descurcat ițele grijilor. Ne mai vedem din când în când la o terasă din apropierea casei mele, doar când se întâmplă să fie tuns și bărbierit. Altfel, îi este rușine să coboare din mașină, chiar dacă de la volan întâlnește înzecit mai mulți oameni.
