Mirosul gardeniei. 66 de ani în exil

La începtul lui decembrie am intrat în tabăra de refugiați palestinieni Bourj al Barajneh din sudul Beirutului. Am ajuns apoi în alte două tabere – Ein el Helweh și Dbayeh. În Dbayeh, alături de palestinieni, erau și refugiați libanezi care fuseseră alungați de războaiele din sudul țării.

Cu două zile înainte, pe drumul până în Baalbek, spre granița estică cu Siria, am văzut sute de corturi mari din plastic alb cu acoperișul fixat cu cauciucuri, în mijlocul campului. Erau tabere de refugiați sirieni. Continue reading…

„Palestinienii sunt în standby să devină martiri”

Nablus, West Bank, Palestina. Doi adolescenți, soldați israelieni, opresc autocarul în care mă aflu cu un grup de tineri palestinieni. Flutură mitralierele în aer. Îi văd pe geamul autocarului cum îndreaptă automatele spre noi. Și râd. E o glumă? Intră în autocar. „Hamas? Fatah? Heroine? Hashish?”

Îl strâng de mână pe tipul lângă care stau. Nu știu că, de fapt, el e mai speriat decât mine. E fugit din Hebron, zonă închisă, la fel ca Fâșia Gaza, în urma răpirii unor adolescenți israelieni, pe 12 iunie. Un soldat se uită lung la noi. Mă întreabă de unde sunt. România. Îi place răspunsul. Zâmbește și merge mai departe. În timp ce coboară îi cade kippa din cap.

Așa e prin unul din punctele de control instalate de armata israeliană. În februarie 2014 erau 99 de puncte fixe de control și 265 volante, conform Centrului israelian pentru drepturile omului în teritoriile ocupate.

Am ajuns în Palestina în 20 iunie pentru un proiect de teatru în care urma să particip ca regizor la o producție cu și despre generația tânără din Palestina, generată de unul dintre cele mai active și activiste teatre din West Bank. Munca mea de acolo ca regizor a fost însoțită de o întâlnire necosmetizată cu ceea ce înseamnă Palestina azi.

Citește tot articolul …

Zece ani soldat în Israel


Într-un bar din São Paulo, un bătrânel de 92 de ani, cu fes de dac în vârful capului, primește bezele de la o braziliancă de 80 de ani. Asta îmi face curte. Bătrânețea… o iei razna. Trage din pipă și își mărește ochii, cu poftă de vorbă în oricare din cele trei limbi știute la perfecție: română, ebraică, portugheză.

Ștefan Chițimia s-a născut la 28 octombrie 1926, în satul Dimiana, județul Buzău, al cincilea din șapte copii.

La 22 de ani, după Al Doilea Război Mondial, și-a luat lumea în cap și a plecat spre America, dar a ajuns să lupte în războaiele Israelului. De 56 de ani stă în Brazilia. A avut o fabrică de chiloți și acum, cu pipa în gură, e mascota cartierului în care locuiește: i se spune în portugheză braziliană Stéfan sau o romeno. Când nu citește ziarul cu lupa, se trage de șireturi cu ospătarii și vecinii, are grijă de lucrurile homleșilor sau vorbește despre război cu medicii evrei de la spitalul din apropiere. Citește tot articolul …