Sunt singură pe o uliță părăsită, de parcă viața ar fi plecat de mult din acest loc. Dintr-o clădire impozantă, pictată în galben, vin note muzicale care parcă au adormit tot. Merg prin praf spre casa în care am mai fost în februarie. Un dulău alb, care se odihnește la umbra unui cactus, îmi dă speranță. Există viață în satul Hutlatlauca, situat în centrul statului Puebla. Mexicanii îl cunosc drept ”satul cactușilor”. Eu îl știu drept satul Juanitei, femeia care ajută la curățenie în casa în care locuiesc în Mexic.

Juanita s-a mutat la oraș în ianuarie 2014, cu 2 săptămâni înainte ca eu să ajung în Mexic. A trăit toată viața în satul pe care îl iubește cu un sentiment ce niciodată nu ar putea fi profan. În buletin are 50 de ani, dar chipul și mâinile sugerează că centura ce îi strânge mereu brâul cară mai mulți. Atunci când nu gătește, spală sau vede telenovela, Juanita visează că într-o zi se va întoarce de tot în satul ei drag. Între timp, realitatea și necesitatea de a-și ajuta fiul de 20 de ani o țin la oraș.

Din spatele gratiilor ce păzesc geamul, se aude vocea pe care o căutam: ”no, no, miralaaa, ya llegó!” (nu, nu, uite-o, a ajuns!). Juanita vorbește la telefon, cocoțată în geam, singurul loc în care prinde semnal în căsuța ei. Când mă vede, fața i se rotunjește și mai tare într-un zâmbet și se grăbește să închidă telefonul cu mâinile bătătorite. Tocmai o sunase familia care mi-e gazdă în Mexic, îngrijorată că mă voi rătăci și nu voi ajunge niciodată. Citește tot articolul …