Deschid prima bulă cu mesaj de facebook și citesc textul: “N-am mai vorbit, sunt cu soțul în vacanță”, după, mesajul de Viber în care scrie “Sigur” și apoi a doua bulă de facebook cu “Păi tot așa o să fie, cu dramă”. Bag telefonul în buzunar și nu răspund la niciunul dintre mesaje. Mi s-a spus că telefonul meu e ca Gara de Nord, mereu face zgomote și sună. Mă gândesc că dacă internetul ar fi o rețea de șine, atunci, da, telefonul meu ar fi o gară, dar nu una în care se fac și desfac linii și rute, ci doar una populată, de vacanță, ceea ce nu-i neapărat rău, dar nici bine, mai ales în zilele astea reci, ploioase și întunecate. Vântul scârțîie ușa și îi izbește plasa de unul dintre stâlpii din lemn de care stă prins gardul.

Sunt în țarcul pentru cîini din parcul Grădina Icoanei și scârțîitul ușii pare că vine dintr-o casă jerpelită de pe Grădina Icoanei sau Dumbrava Roșie sau Aurel Vlaicu, în niciun caz că ar fi ușa de la țarc. Îmi ridic ochii de sub gluga albă, murdară. Toate hainele de pe mine sunt murdare și miros și sunt aceleași cu care eram îmbrăcat și în noiembrie, când banca pe care stau s-a zgâlțîit cu totul, lovită de un fluier de picior din care nu a ieșit niciun zgomot. Geaca roșie cu SF 49ERS nu cred că a fost spălată vreodată, hanoracul de sub ea e mai mult gri decât alb, pantalonii turcoaz de trening sun pătați și murdăriți de labe de cîine de când se topea zăpada, iar Air Max 1 din picioare sunt rupți și fără șireturi, dar nimic de pe mine și nici eu un miroase și nu put.

Spre deosebire de haine, putoarea nu e o minciună, restul, ca și literele, e vrăjeală sau, cel puțin, poate fi vrăjeală. Jumătate de oră mai târziu aș putea fi un prinț într-o imagine sau cult și oribil și mișto, separat și toate în același timp în oricare cârciumă dintre cele două în care tot ieșim. Nu există haine normale și mai puțin normale, sunt, într-adevăr, unele mai mișto și altele mai puțin mișto, cine zice care și cum e, habar n-am, dar nici nu contează pentru că oricum ai arăta, minți și spui adevărul în același timp, la fel ca atunci când aranjezi fraze într-un text. În ultimă instanță, între a recunoaște tot și a mânca căcat pe o pagină albă, nu-i nicio diferență, la fel e și cu hainele, oricine ar purta orice spune adevărul despre el sau minte și oricum nu are nicio importanță pentru că tot ce contează e cum arată propoziția după ce ai pus punct. Când mint, atunci când umblu jegos fără să fiu jegos sau atunci când lumea crede că sunt prinț sau atunci când sunt cult fără să fiu prinț sau cult ? Sau, de fapt, nu mint niciodată ? Și mai ales de ce în anii în care trăim, de ceva timp, deja, se pune problema veridicității felului în care arăți ? Nu există haine cinstite și haine mai puțin cinstite, și odată ce știi că e o graniță subțire, la fel de vizibilă ca un fir de păr alb căzut în lapte între adevăr și minciună, tot ce trebuie să faci e să te așezi de-a lungul ei și să te balansezi când într-o parte, când în cealaltă. E un joculeț tâmpit și infantil și care se poate încheia frumos. 99% dintre haine și accesorii sunt totodată prostii și adevărate, în spatele oricărui argument care poate părea valid, cum ar fi funcționalitatea. Dar adevărul este că dacă funcționalitatea nu ar fi și o minciună, probabil că toți slipii ar avea aceeași culoare.

Mă urc pe bancă, mă așez pe marginea ei și cu picioarele pe locul unde mai devreme am stat. Mă gândesc despre ce să scriu și nu am nici cea mai vagă idee, nu mă interesează nimic. Sunt ultimele zile de frig înaintea depresiei de primăvară. Urăsc primăvara din toți mugurii trăirii mele, în principal pentru că se înverzește și înflorește treaba iar eu voi fi rămas tot acolo unde mi se pare că sunt dintotdeauna. Primăvara pune presiune, am concluzionat cu o prietenă.

Demult, am visat că stăteam la o masă din lemn putrezit într-un pod față în față cu un copil mort, cu pielea albă și străvezie ca a unei specii de salamandră care trăiește doar în întuneric, în peșteră. Avea privirea încruntată, ochii albastru-albicios și sprâncenele arcuite către capete și mă ura pentru că își dăduse seama că voi trăi mult, iar el murise la nu mai mult de zece ani. Copilul mi-a spus că voi muri pe data de 19 martie. Nu voi uita niciodată acel vis pentru că îmi doresc ca acel copil mort să fi avut dreptate. Îmi doresc să mor pe data de 19 martie, nu mi-aș putea alege o zi și o dată mai nesemnificativă și impersonală decât 19 martie. E ziua perfectă pentru mine pentru a muri. Așa că dacă nu voi muri săptămâna viitoare, nu se va întâmpla anul ăsta, cât despre depresia de primăvară, până va veni săptămâna în care pe trotuare vor apărea găleți din plastic și de gunoi pline cu apă și bujori, o voi fi acceptat.

Încă nu știu despre ce să scriu, sunt urcat pe bancă și mă gândesc la mine cum stau pe bancă. Vreau să exprim asta, cumva, așa că mă dau jos, pun telefonul pe cauciucul pe care se joacă cîinii în țarc, dau drumul la timer, mă urc înapoi pe bancă și fac o poză care nu e selfie pentru că nu va circula pe internet.

Aștept, de săptămâna trecută, să-mi ajungă un trening Sergio Tacchini. E un trening de jogging, din bumbac și cu glugă în care un voi alerga niciodată. Bluza va face două cute, una mare deasupra buzunarului din dreptul abdomenului și una mai mică la piept și va părea un pic umflată. Pantalonii vor fi mulați în spate și îmi voi întinde atât cât pot mîinile în buzunarele lor, iar ei vor veni bufanți în părți. Îl voi purta cu pantofi de alergare cu vârf, a căror talpă o voi toci mai mult pe exterior pentru așa calc. Treningul ăsta Sergio Tacchini e cel mai apropiat de ce vreau de la un trening, singura lui problema e că nu am vârsta pe care o vreau pentru el, dar mai târziu va fi prea târziu, nu pentru mine, ci pentru trening. Ar fi trebuit să fiu cu zece – cinșpe ani mai bătrân, să nu mai am părul creț decât către ceafă, întins și dat pe spate, mai alb decât e, deja, lung și cârlionțat doar în spatele gâtului, căzut peste glugă. Ochii i-aș avea și mai migdalați decât sunt deja, din cauza vârstei, i-aș acoperi cu ochelari de soare cu lentilă mirror portocalie și aș umbla așa printre niște oameni pe care, încă, nu îi cunosc, la apus, pe marginea unei ape.

Ceea ce nu înseamnă deloc că treningul nu e bun și că nu-l aștept cu mare drag.

Ușa țarcului scârțîie și se trântește încă o dată lovind același stâlp din lemn și mă ridic ca s-o închid cu zăvorul pentru ca Zero, cățelul meu, să nu fugă. Cu o zi în urmă aici, în parc, a avut loc un festival de muzică religioasă.

În fiecare an, în perioada asta, în parcul Grădina Icoanei are loc un festival cu denumirea ”Icoana – fereastră spre Dumnezeu”. Anul acesta s-a desfășurat în uichendul 8-9 martie. O scenă cât un sfert de parc a fost pusă în mijlocul acestuia, cu ecrane mari și începând de la ora 8 dimineața s-au cântat cântece religioase: ”Dar cine cântă ?” am întrebat pe cineva din țarc care stă chiar pe strada de lângă parc și mi-a răspuns: ”Păi, diverși popi”. În timpul festivalului muzica se aude în tot cartierul, iar străzile de jur împrejur sunt închise circulației și păzite de jandarmerie: Arthur Verona, Grădina Icoanei, Jean Louis Calderon și probabil că și altele din perimetru la care nu am ajuns zilele astea. Culoare cu garduri sunt organizate de jandarmerie la intrările din parc, de parcă ar fi unele de acces pe un stadion, iar trupele de jandarmi par pregătite ca pentru un protest, cu mașini și dube pe străzile vecine. De jur împrejurul parcului au fost ridicate steaguri naționale iar senzația e că biserica, cu ”b” mare sau mic, s-ar fi unit cu jandarmeria, cu ”j” mic, pentru binele României. În parc au fost aduse mai multe toalete ecologice : ”Acum doi ani au venit ăștia, credincioșii, și au încercuit parcul cu torțe”, povestește altcineva din țarc. Sunt destul de sigur că ceea ce s-a întâmplat în parcul Grădina Icoanei în uichendul 8 – 9 martie a fost cea mai idioată adunare pe care am văzut-o vreodată.

Nu am înțeles absolut nimic și oricum, parcul Grădina Icoanei ar fi trebuit să fie cu totul altfel. Băncile ar fi trebuit să rămână verzi, așa cum au fost odată, la fel cum cei patru-cinci stâlpi cu coș din plastic în vârf și care luminau slab galben-verzui nu ar fi trebuit schimbați. În niciun caz nu ar fi fost nevoie de aparate de sală sau ceva apropiat iar parcul ar fi trebuit să rămână întunecos. Peste gardurile din piatră nu ar fi trebuit să fie ridicate garduri din fier, iar eu împreună cu niște oameni pe care nu-i mai cunosc ar fi trebuit să avem, din nou, 17-18 ani și să tragem heroină și ketamină, să bem vin și Frutti Fresh de pere pe marginea din spatele Bisericii Anglicane și să vomităm lichide peste trotuarul de la picioarele noastre pentru ca în final să arate ca și cum cineva tocmai l-ar fi spălat într-o zi de vară. Pe Arthur Verona să fi rămas piatra cubică veche, iar peste drum să existe, în continuare, acea grădină botanică în paragină în care ne ascundeam de fiecare dată când vedeam că mașini de poliție începeau să patruleze în jurul parcului. 14 ani mai târziu, nu doar parcul Grădina Icoanei arată altfel, ci tot orașul și mă surprind cum văd peisajele așa cum le știam demult, fără legătură cu realitatea și cu felul în care arată acum.

Câteva ore mai târziu văd bulevardul Magheru de sus, printre obloane. E târziu și liniște iar ultimul vânt rece poate, acum, să facă ce vrea el. Sau, cel puțin, așa mă simt. Telefonul îmi sună de trei ori, o bulă de facebook, un sms și încă o bulă de facebook. În prima bulă de facebook îmi scrie eternul meu prieten Eugen Rădescu textul: ”Îngeraș, cred că ți-a venit bluzița”, referindu-se la treningul Sergio Tacchini, pe sms sosește drama la care nu mă mai așteptam dar care, totuși, mi-a fost trimisă, iar în a doua bulă de facebook e Ștefan Mako care îmi spune: ”Scrie nebunia ta”, iar eu îi răspund: ”Perfect”.