Protestatarii lui Vlad Petri

Am pornit o serie de interviuri interactive pe pagina de Facebook a Casei. Un om interesant vine la noi în redacție, postăm o poză cu el pe Facebook, publicul pune întrebări la care răspunde în timp real, apoi compilăm răspunsurile într-un text pe Musafiri în Casa Jurnalistului.

Primul e Vlad Petri, regizorul care a lansat un film despre protestele bucureștene din 2012. București, unde ești? are avanpremiera diseară la 21.00 la Muzeul Țăranului. Noi o să mergem mai ales pentru dezbaterea de după.

Uite ce ne-a povestit Vlad despre film și despre proteste:


În 2012 m-a sunat un prieten care era în piață, mi-a zis «uite, a ieșit lumea în stradă, e scandal, e protest». Eram la birou (editam niște filmări din fostele republici sovietice), mi-am luat camera, am ajuns pe la 23.50, jandarmii evacuau piața.

Mi se părea ciudat că jandarmii încercau să “elibereze”. Ce să elibereze? Nu înțelegeam de ce să merg acasă, de ce să părăsesc zona.

În seara aia am pus un clip pe net și a doua zi avea 40.000 de vizualizări. Mi s-a părut foarte tare că se uită lumea, îi interesează ce se întâmplă.

Răspunsul la întrebarea “București, unde ești?” a venit abia în 2013, când au ieșit oameni pe care nu mă așteptam să-i văd în stradă. Pentru câteva zile, Bucureștiul a fost acolo. 

Oamenii din Piață

Bucureștenii încep să se trezească treptat. În 2012 am văzut baza și în 2013 s-a construit peste. Nu-mi dau seama cum o să culmineze lucrurile astea, dar e interesant de urmărit.

 Oamenii sunt într-o parte, politicienii se uită la ei dintr-un turn de fildeș. Am încercat în film să arăt spațiul, piața, dinamica grupurilor, fără să mă concentrez pe o persoană ca alta.

Fiecare în parte are o luptă cu ceva din sistem, vrea să schimbe lucrurile. Sunt oameni care stau mult pe net, nu se mai uită la presa tradițională și s-au săturat de mass-media și politicieni. S-au săturat de lipsa asta de perspective, s-au săturat de vot ca o alegere între PDL și PSD. Au descoperit că au o voce. Unii au devenit dependenți de asta.

Mai sunt unii care se simt singuri. În 2012 am văzut mulți oameni ai străzii, era o chestie foarte faină pentru ei, aveau prieteni…

Cel mai amuzant moment a fost când un activist conducea protestatarii, striga «o să intrăm în jandarmi, începe lupta!» și oamenii în spate îl urmau pregătiți de luptă… și i se dezleagă șiretul activistului. «Stop!» Se opresc toți. Tipul se apleacă, își leagă șiretul, se ridică, strigă din nou și pornesc toți spre jandarmi 🙂

Cum a făcut filmul

Simțeam că filmul nu se mai termină. Nu ajungeam la forma care să explice întreg fenomenul. Nu puteam ieși din chestia asta, eram blocat.

Apoi a început Roșia Montană și am intrat în ea, nu puteam sta departe. Pentru mine era un pic schizofrenic. Ziua lucram la filmul din 2012, seara făceam filmul din 2013. Eram între două lumi…

A fost foarte multă muncă la faza de montaj. Voiam să dăm coerență, să dăm voce tuturor participanților. Am făcut transcripturi cu ce ziceau oamenii, am tăiat pe text. Ne-a luat un an să găsim forma finală.

E o muncă foarte lungă și, făcută din resurse proprii, foarte grea. Lipsa de timp. Lipsa de bani. Lipsa de spațiu pe harduri…

Dacă am fi avut ceva finanțări, l-am fi terminat mai repede. Gabi Basalici, cu care am lucrat, era angajat. După o perioadă, lucram doar în weekenduri.
Mai apăreau diverse filmări, mai lucram la un prieten, mai făceam un making of. Trebuia să-mi împart banii și pentru perioadele în care nu aveam nimic concret.

Obiectivitate și subiectivitate

Nu merg pe stradă cu o prejudecată. Îmi place să ascult. Mă las condus de evenimente. Au fost momente în care mă simțeam invizibil. Erau moșii ăștia care vorbeau, ziceau chestii destul de intime, iar eu filmam, aveam o senzație stranie.”

Nu e posibil să fii obiectiv. De când filmezi alegi un unghi, oamenii cu care stai, conexiunea pe care o ai, sunt lucruri diferite de la om la om. Și în editare iei niște decizii. În filmul ăsta e perspectiva mea asupra protestelor.

Fiind acolo, inevitabil iau o parte, sunt eu între oameni, civil. Dacă eram îmbrăcat în jandarm și libertatea să fac un film, mi-ar fi plăcut probabil să fac și din perspectiva aia. Am ales-o pe asta care era la îndemână.

“De la începutul perioadei de montaj ne-am propus să scoatem în evidență griurile. Mi-a zis un olandez că în filmul ăsta vede confuzie și ambiguitate, nu alb-negru, cauză-efect. Mă interesează și gesturile simbolice și partea de ideologie, dar nu vreau să primeze în fața oamenilor.

E un film care poate fi completat de spectatori.

Cum s-a apucat de filme

În clasa a zecea am pus mâna prima dată pe o cameră mare, de plastic. Am început să filmez la petreceri cu prietenii în liceu, când mergeam la munte în tabere.
Aveam un bec lipit pe cameră, de vreo 100W, fără protecție. Orbeam pe toată lumea. Era implicare maximă, super incisiv.

Ca să ajung în București am făcut un fel de compromis – am dat la ASE și am făcut doi ani. A fost groaznic la management, nu suportam cursurile, mi se părea inutil. După aia am dat la UNATC și acolo am cunoscut tot felul de oameni faini.

A fost o perioadă grea după facultate. Când încă ești în școală sunt tot felul de samsari care te iau și te pun la filmări, îți dau niște bani, acolo… și am rămas cam mult în perioada aia de colaborări semi-eșuate.

În noaptea de revelion spre 2008 am fost cu trenul prin țară și am făcut un film despre cum își petrec oamenii revelionul pe tren – nu eram interesat de estetica imaginii, eram doar omul cu camera, cunoșteam oamenii, eram un fel de mediator între poveștile lor și public.

Aș vrea să fac un film în care să mă pot întoarce în trecut, la anii din liceu și facultate, la România anilor ’90…

Hortensia ne are în pază pe toți.

1 comment

  1. johnny   •  

    Fain! Comentatorii devpe FB sunt la baza articolului.

Leave a Reply to johnny Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *