Nu-mi pot aminti sub nicio formă numele, parcă am creierii praștie. Și chiar îi aveam, veneam de la muncă, eram obosită și ratb-ul ăla nu mai apărea. Alexandra (o să-i spun așa, chiar i se potrivește numele) stătea la câțiva metri de mine, lipită de o clădire de-a primăriei, Registrul nu-știu-cui. Când am trecut pe lângă ea și am văzut-o cu chitara în brațe, am scos instinctiv portofelul. Eram cu urechea într-un telefon, am zis „Stai oleacă!” și am închis. Vâj, vâj, scot banii și îi pun în husa de la picioarele ei. „Mulțumesc mult! Dumnezeu să-ți dea…”.

Mă fac că aștept ratb-ul (chiar îl așteptam, dar într-un final, când a apărut, l-am lăsat să treacă), privind-o pe furiș. Alexandra zâmbește, alteori se hlizește de-a binelea, pare că se amuză de trecători sau de propriile gânduri. Nu mă mai sfiesc, mă întorc spre ea cu totul, dar nu mă vede. Sau se preface că nu mă vede. Lasă chitara, scotocește printr-o pungă, scoate o portocală și pornește tiptil, în vârful degetelor, spre un bătrân care cerșește la 3 metri de ea. Ce-o fi vrând să facă? Pe ea n-o văd, că stă cu spatele, dar bătrânul are o față uimită. Până să apuce să spună ceva, Alexandra se rotește pe călcâie și, cu același mers de copil care face o năstrușnicie și vrea să nu fie prins, se întoarce la chitara ei.

Cântă foarte încet, dar reușesc să-mi dau seama că are o voce frumoasă. După lupte cu mine însămi, mă apropii de ea. Îmi zâmbește larg, facem cunoștință, iar eu mă leg de chitară ca să aflu mai multe despre ea. Îi spun că am și eu una și că de vreo 4 ani m-am apucat. Ea îmi zice că o are de la 17 ani și că-i moștenire de la tatăl ei. De la tatăl ei căruia îi plăcea să cânte și care a murit de curând. „Dumnezeul să-l ierte!” „Mda… Dumnezeu să-l ierte!”.

Are o idee! Uite, stai să-ți dau o portocală. Caută din nou în pungă, scoate o portocală și mi-o întinde. Încerc să refuz, e ok, am mâncat la serviciu. Nu, nu, e de pomană. De când a murit tata, încerc să dau cât mai mult de pomană.

Nu e studentă, cum credeam. Nu? Nu. Dar se pregătește pentru facultate. Ești la liceu? Nu, a terminat acum mulți ani. Aoleu, cât de mulți (n-aș fi zis că are mai mult de 20). Nu vrea să-mi zică. Ai mai mult de 25? Nu-mi răspunde. Mai mult de 30?! Again, no answer. Hai să nu vorbim despre asta.

În schimb, are un copil mic, pe care-l crește împreună cu o familie. Cât de mic? Are 6 ani. Dintr-o altă căsătorie, care n-a fost să fie. Asta e.

„Gata, eu am vorbit destul. Zi-mi despre tine”. Ce să-i zic, îi spun că-s la Litere. A, Litere! E frumos, înseamnă că citești mult! Încerc să-i explic că nu-s la secția la care crede ea, dar nu mai contează. Și ea a fost studentă la Teologie o perioadă, dar din cauza problemelor sociale a renunțat. Acum ar vrea să meargă la Psihologie. E foarte pasionată de psihologie, de psihanaliză, „de vreo 11 ani tot citește pe tema asta”. Dar nu-i pare rău dacă n-o să ajungă la facultatea asta, o să-i placă oricum ideea.

Psihologia și gramatica au multe în comun. Poftim?, mă umflă râsul. Unde o fi văzând ea legătura?! Ei, ai să vezi mai târziu, o să descoperi.

Vrea să știe dacă am fost la festivaluri. Îi zic că n-am fost. Adică am fost, dar doar în sală. E bine să te duci, să participi. Ar vrea un sponsor, cineva care s-o lanseze.

Majoritatea cântecelor sunt scrise de ea, dar mai cântă și de la Alifantis, Pasărea Colibri etc. La vară pleacă la Constanța, pe plajă, să cânte acolo. O întreb dacă-și caută serviciu. Își caută, da, dar nu e prea convinsă că va și găsi ceva. Momentan, vrea să trăiască din chitară. Să se axeze pe studii și pe întreținere.

Ce faci, Andreea, o duci rău cu banii? Mă întorc. E S. și prietena lui m-au văzut de la distanță și au chef de glume. Le șoptesc în grabă care-i treaba, într-un moment în care Alexandra nu-i atentă. Mă roagă să le cânt ceva. Îi cer chitara și zdrăngănesc „Amintire cu haiduci”. Cânt tare, din tot sufletul. Niște oameni se opresc lângă noi. Mă gândesc că, la o adică, aș putea să trăiesc și așa.

Nici n-apuc să termin, că apare un polițist din clădirea Registrului nu-știu-cui, lângă care stăteam. O ia la întrebări pe Alexandra. Aveți autorizație? O văd că se pierde, că se teme. Îi spune că n-are, dar că e de puțină vreme și nici nu stă mult. Păi știu, dar tocmai aici v-ați găsit să cântați? Lângă Registrul nu-știu-cui? Eu m-am blocat, nu știu ce să zic. Polițistul pleacă, iar Alexandra își strânge repede lucrurile. Trebuie să plec, îmi pare rău. O întreb dacă are un telefon sau e vreun loc unde o pot găsi. Nu, n-am, dar o să ne mai vedem noi. Pleacă repede, mergând pe vârfuri ca o balerină.

            ***

De aseară mă tot gândesc cum aș putea s-o revăd. Îmi e greu să spun de ce m-a impresionat povestea ei, dar cred că fiecare și-ar dori să cunoască un astfel de om. Nu-mi pot aminti  nici numele, nici cu ce era îmbrăcată. Am întâlnit-o în stația de la Cișmigiu, cântând la o chitară ca cea din imagine. Dacă o vedeți pe undeva, dați-mi un semn la comentarii, aș aprecia foarte mult. Ofer recompensă: o portocală.