Era trecut bine de miezul nopții. El mă pedepsea pentru năzbătii imaginare, înfigându-mi mâna în păr în timp ce orgasmul aproape că trecea linia de finiș. Dintr-o dată, sar din pat ca arsă și el nu înțelege nimic.

– Auzi, fă, te-am văzut pă ultima pagină, ești bună, ia zi, cât e tariful?

– Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar ați sunat la telefonul de pont.

– Ce pont, nu mai face figuri, vin eu unde stai, am bani dăstui. Ai client, vorbim mai încolo?

– Vă rog să înțelegeți că ați sunat în altă parte.

– Fă, futu-ți morții mă-tii, ai harfe, bine, dau eu de tine!

El se uita la mine cu ochii goi. Normal că auzise toată conversația, la cât de tare urlase melteanul ăla. I-am explicat că am sărit din pat ca disperata dintr-un gen de reflex dobândit și că telefonul ăla chiar e important. Nu știu ce a înțeles și dacă m-a judecat, dar nici nu a mai contat.

La niciun sfert de oră, telefonul a sunat din nou. De data asta nu mai era vreun excitat singuratic, ci un deprimat care văzuse nu știu ce fotbaliști de la Dinamo beți în club. Am trimis paparazzii până acolo și am revenit la vene pulsând erectil și pornoșaguri. Dar pontul ăla nenorocit cred că voia un threesome, de nu ne lăsa să terminăm. Am adormit nervoși și ne-am trezit la fel, tot din cauza telefonului.

Prin 2007 o cunoștință din Vâlcea m-a întrebat dacă nu vreau să merg la un interviu la CANCAN, că mă știe tovarășă cu gramatica. În primă fază nu am știut ce să fac, însă mi-a spus că sunt salarii bune și pot crește pe acolo, așa că m-am dus. M-au pus să corectez un text și până seara eram angajată cu acte în regulă la corectură. A urmat un an liniștit, presărat cu râsete în suflet declanșate de lexicul colegilor, care erau preocupați de “pielea scalpului” și de “carbohidranți” și de virgule între subiect și predicat.

Încet, încet, am început să scriu azi un articol, mâine altul, sperând că o să ajung reporter cât de curând. Norocu’ a venit când, într-o dimineață ploioasă, șefa mea mi-a propus să preiau importantul telefonul de pont, pentru că omul căruia îi deranja constant metabolismul tocmai își dăduse demisia. La vremea aceea, nenorocirea aia de telefon era nici mai mult, nici mai puțin decât o mină de aur, iar CANCAN-ul exploatatorul potent cu vrăjeală.

Era perioada de orgasm multiplu al tabloidelor, „senzațional”, „n-o să-ți vină să crezi!” și „avem dovada!” începuseră deja să întărească sfârcuri și să provoace erecții grave printre cititori.

Am preferat să nu mă gândesc că pur și simplu lumea se ferea de telefonul ăla ca de o bunăciune cu sifilis și-am ales să cred că m-au ales pe mine pentru că, olteancă fiind, aveam un debit verbal care nu ținea linia ocupată prea mult timp, plus că eram doar aia mică și implicată, care scoate suflete din oameni dacă-și dorește un subiect. În fine, mi-au dat niște bani în plus la salariu și aia a fost.

Mi s-a făcut un fel de training: trebuia să răspund oricând la telefon, chiar dacă eram cu periuța de dinți în gât sau cu vasele murdare în chiuvetă. Nu aveam voie să îl dau pe silent, să fiu nepoliticoasă sau să pierd vreun subiect. Trebuia, de asemenea, să fiu un bun negociator, să mă tocmesc ca-n piață pentru fiecare subiect bun, lucru care mi-a adus skilluri de valutist, funcționale și în ziua de astăzi.

Nici nu știu când miștocăreala prietenilor s-a transformat în ceva mai trist. Devenisem dubioasa căreia îi sună telefonul tot timpul. “CANCAN, bună seara!” mă bântuia clipă de clipă, ajunsesem să dorm iepurește ca nu cumva să ratez ceva, bașca uneori mai răspundeam așa și la telefonul personal, de se-ntreba tata dacă nu cumva am luat-o razna.

Mi-am aduc aminte cum mă spălam repede, lăsând telefonul pe marginea chiuvetei, și cum răspundeam la el chiar și în timp ce-mi făceam unghiile. Și pe prieteni îi mânca în fund, mă sunau cu număr ascuns pe telefonul ăla taman când apucam să beau și eu o bere după program.

La început mi-era rușine când mai primeam ponturi prin metrou sau prin lift, cei de lângă auzind din prima numele sectei pornoșago-senzaționalistă a cărei adeptă eram, însă habar nu aveți cât respect primeam de la oamenii îndoielnici, cărora le sticleau ochii gândind că mă fac de niște bani dacă îmi spun câte păpuși blonde a avut Andreea Marin în copilărie.

Șeful cel mare mă mai verifica din când în când, sunând cu număr ascuns sau punându-și amicii să încerce să-mi vândă un pont. Mi-am aduc aminte că, într-un an, de Paște, m-a luat la pulă că n-am avut semnal la telefonul de pont vreo câteva ore. M-a deranjat, însă n-am comentat prea tare, telefonul ăla era cea mai bună sursă din lume, așa că nopțile nedormite și timpul pierdut vorbind cu toții dubioșii reprezentau de fapt informații prețioase, care-mi reveneau în exclusivitate.

Într-o seară, m-a sunat o doamnă. Am simțit din voce compasiunea și disperarea.

– În fața blocului meu sunt doi bătrâni care-au rămas în stradă și dorm într-o cabină de telefon. Nu putem să îi ajutăm cumva?

Am simțit cum mi se face un mare gol în stomac. Cum nu mai aveam bunici în viață, am făcut tot ce am putut să îi ajut.

N-aș fi crezut vreodată c-o să răspund cu bucurie la telefonul de pont, în așteptarea ajutorului pentru noii mei bunici.

Niște oameni de la un hotel i-au găzduit câteva zile, până le-am găsit un nou acoperiș deasupra capului. N-am să uit niciodată lacrimile de fericire și privirea lor atunci când au ajuns la hotel, unde îi aștepta mâncare de la restaurant, haine curate și promisiunea că nu vor mai fi singuri pe lume. Totul s-a terminat cu bine, însă telefonul a continuat să sune fără scopuri la fel de nobile.

Mă minunam cum oamenii nu au altceva de făcut decât să ginească vedete prin cafenele și prin trafic și să ceară cu tupeu teancuri de bani. Și câte fete sunau curioase să afle cum se alege pornoista de la pagina 7, nici n-aveți idee!

Începusem să empatizez cu dispecerele de taxi și cunoștințele care lucrau prin call center, numai cine a vorbit la telefon cu fel și fel de oameni poate să înțeleagă cât de greu e să te cobori la orice nivel și să reziști eroic unui limbaj pentru care mama ta ar fi divorțat de mult.

Aproape jumate din ăia care sunau aveau o mare curiozitate: “Domnișoară, ce-i ăla un pont? Poate avem și noi și-l vindem!”. Alții vedeau numărul de telefon scris pe ultima pagină a ziarului, fix lângă fundulețul photoshopat al domniței care prezenta vremea, și sunau să vadă cât e tariful, iar apoi chiar se enervau că nu vreau să-i finalizez și mă luau la înjurături.

Am făcut și pe psihologul, când m-au sunat diverși că-și pun ștreangul de gât sau își omoară nevasta, am ajutat și oameni care nu aveau un acoperiș deasupra capului, găsindu-le o nouă familie, am și dat în gât un preot pervers de la Cernica. Devenisem una cu telefonul și ajunsesem să vizez că mi-l implantez în cap, să răspund la el doar cu gândul și creierul să înregistreze toate apelurile interesante.

S-a lăsat cu mare scandal după ce, într-un weekend de Vamă, mi-au furat geanta, în care aveam, dincolo de chei, bani și acte, telefonul personal, pe cel de serviciu și pe ăla sfânt, de pont. Au urlat șefii de parcă m-ar fi suspectat că, sătulă de telefon, l-am aruncat în mare și m-am pișat pe ele de ponturi. Poate nici n-ar fi fost atât de rău să fac asta. Ce-i drept că zilele în care am așteptat după un nou SIM și un nou telefon au fost ca o binecuvântare, presărată totuși cu un acut sentiment de lipsă, de parcă-mi pierdusem un membru.

Telefonul de pont m-a învățat cum sunt oamenii cu adevărat, mai ales atunci când Sfântul Celularie le deschide porți nebănuite, care le permit să fie șmecheri de cealaltă parte a “firului”. Mai mult decât atât, opțiunea de a suna cu număr privat parcă-ți dă bonus un permis la biblioteca metropolitană a blestemelor sî înjurăturilor. Nu cred c-aș fi fost jignită atât de nasol și cu atâta patimă nici dacă mă măritam prin Vaslui cu un bețiv fără conștiință.

Am în minte pentru totdeauna acel Nokia 2600 vai de el, pe ale cărui taste abia se mai zărea scrisul. O să mă bântuie ori de câte ori nu mai înțeleg mundanul și ori de câte ori mă-ntreb când o să staționăm și noi, românii, pe partea dreaptă a scării rulante. O să repet numărul în minte cu fiecare gunoi aruncat pe jos și cu fiecare meltenism cotidian. Așa am învățat că manevrele și combinațiile sunt miezul și că banii sunt, pentru mulți dintre noi, Dumnezeu.