Nablus, West Bank, Palestina. Doi adolescenți, soldați israelieni, opresc autocarul în care mă aflu cu un grup de tineri palestinieni. Flutură mitralierele în aer. Îi văd pe geamul autocarului cum îndreaptă automatele spre noi. Și râd. E o glumă? Intră în autocar. „Hamas? Fatah? Heroine? Hashish?”

Îl strâng de mână pe tipul lângă care stau. Nu știu că, de fapt, el e mai speriat decât mine. E fugit din Hebron, zonă închisă, la fel ca Fâșia Gaza, în urma răpirii unor adolescenți israelieni, pe 12 iunie. Un soldat se uită lung la noi. Mă întreabă de unde sunt. România. Îi place răspunsul. Zâmbește și merge mai departe. În timp ce coboară îi cade kippa din cap.

Așa e prin unul din punctele de control instalate de armata israeliană. În februarie 2014 erau 99 de puncte fixe de control și 265 volante, conform Centrului israelian pentru drepturile omului în teritoriile ocupate.

Am ajuns în Palestina în 20 iunie pentru un proiect de teatru în care urma să particip ca regizor la o producție cu și despre generația tânără din Palestina, generată de unul dintre cele mai active și activiste teatre din West Bank. Munca mea de acolo ca regizor a fost însoțită de o întâlnire necosmetizată cu ceea ce înseamnă Palestina azi.

Foto: Flickr Dealyed Gratification

„Bine ai venit pe Pământul Sfânt. Păcat că este zăpușeală”

Pe 12 iunie, trei adolescenți israelieni – 16 și 19 ani – dispar de pe marginea autostrăzii, din colonia israeliană Gush Etzion din West Bank. La câteva ore după răpire, Israel Defense Forces (IDF) lansează în operațiunea Brother’s Keeper care lasă peste 1000 de case percheziționate și vandalizate, 5 morți, sute de răniți și peste 450 de deținuți, în 2 săptămâni. Cu această ocazie, soldații confiscă bani și aparatură în valoare de peste 3.000.000 $.

Ca să ajungi în Palestina trebuie să aterizezi fie în Israel, fie în Iordania. Aeroporturile din Palestina au fost bombardate în cea de-a doua Intifada (2000-2006), devenind nefuncționale. La aterizare pe aeroportul din Tel Aviv, israelianul de lângă mine mi-a zis în românește ”Bine ai venit pe Pământul Sfânt. Ești în cel mai sacru loc de pe pământ. Păcat că este zăpușeală”. Trec prin aeroport relativ ușor. Interogatoriul durează 10 minute: întrebări despre destinație, întrebări la care am fost sfătuită de cei care mă găzduiau să răspund că voi locui în Ierusalim și voi vizita Israelul.

Urmează să locuiesc în Ramallah și să vizitez Palestina. ”Nu găsesc adresa de care zici? Gazda ta… e musulmană?” mă întreabă cea care controlează pașapoartele. ”Nu știu ce religie are. Nu am întrebat-o” îi răspund. Pe hol mai sunt câțiva români care stau speriați, rezemați de pereți. Ies cu viza. Le zâmbesc. Mă simt ca la Bac. Am trecut. Ajung în fața aeroportului Ben Gurion și îl văd pe domnul Fouad, directorul teatrului cu care urmeză să colaborez, care mă așteaptă. Îmi face cu ochiul. ”Welcome to Palestine”. Mi se face pielea de găină.

În aceeași zi, doi băieți palestinieni din Hebron – 15 și 22 ani – au fost uciși de soldații israelieni pentru că au ripostat [1] arestărilor nocturne din timpul raidurilor IDF de căutare a tinerilor răpiți. Ripostă, în general, înseamnă că tinerii palestinieni aruncă cu pietre în punctele de control ale IDF, în tancuri și în soldații israelieni.

După încă o zi, un bărbat din Ramallah cu dizabilități mentale este împușcat de 4 ori în timp ce se deplasa spre rugăciunea de dimineață pe motiv că a refuzat să respecte ordinul de a nu ieși din casă. De asta, organizatorii festivalului au insistat să nu părăsim hotelul în timpul raidurilor armatei israeliene.

Domnul Fouad mă plimbă prin Ierusalimul de Est. Văd ciorchine de butoaie negre pe case.

– Ce e cu ele?

– Nu primim apă de la Israel decât o zi pe săptămână. O colectăm în butoaie.

Conduce pe lângă zid. E plin de gunoaie. ”Acum suntem în zona C, imediat intrăm în zona B, acolo e mai curat, o să vezi”. Mă simt ca într-un joc pe calculator.

West Bank a fost împărțită în urma tratatului de la Oslo din 1992 în trei zone: A, B și C. Zona A este sub suveranitate palestiniană, zona B este administrată și de Israel în timp ce zona C (61% din teritoriul West Bank) se află sub controlul autorităților israeliene. Marea parte a resurselor naturale ale West Bank, la care aceasta are zero acces, se află în zona C. Potrivit Băncii Mondiale, accesul și investițiile în această zonă ar crește cu o treime economia Palestinei.

Ajung la hotel și mă culc. În camera mea unul dintre paturi a rămas liber. Actrița spaniolă cu care urma să împart camera nu a mai ajuns. După un interogatoriu de 10 ore – deși cetățenii spanioli nu au nevoie de viză ca să intre pe teritoriul Israelian – a intrat în detenție și apoi a fost repatriată cu interdicție pe 10 ani pe motiv că are rădăcini arabe și reprezintă un pericol pentru siguranța Israelului.

„De ce eu nu am primit nici un glonț în piept până acum?”

În a zecea zi de când sunt în Ramallah, puștii israelieni sunt găsiți morți. Drept răzbunare, trei tineri israelieni îl răpesc pe Mohammed al-A’wewy (16 ani) și-l ard de viu. „Va începe a treia Intifada” îmi spune un artist palestinian cu care lucrez.

Soldații israelieni au mai împușcat doi adolescenți din Ramallah cu o lună înainte. Am cunoscut prieteni ai băieților omorâți. „Moartea lui Nadeem m-a afectat atât de tare, mai tare ca orice moarte de până acum. Avea aceeași vârstă cu mine”, mi-a povestit Rashid, care tocmai împlinise 18 ani.

Au fost făcute publice filmările camerelor de supraveghere. Ambii adolescenți se plimbau pe stradă fără să atace în vreun fel soldații israelieni în momentul în care au fost împușcați mortal. Benjamin Netanyahu, prim ministrul israelian, declară că filmările sunt trucate, iar IDF afirmă că armata israeliană a tras cu gloanțe de cauciuc. Nimeni nu a fost pedepsit pentru uciderea tinerilor.

După fiecare asalt major, Israelul își desemnează singur comitetul de judecată. Investigațiile duc la alte investigații care sfârșesc, de cele mai multe ori, în viduri administrative din lipsă de probe.  ONU, Amnesty International și B’Tselem au făcut nenumărate solicitări pentru a deschide investigații independente asupra crimelor de război. La fel s-a întâmplat și în cazul celor doi băieți omorâți pe 15 mai. Deși autopsiile au identificat cauza decesului – prin împușcare – armata israeliană spune că nu a găsit vreo legătură între soldați și crime.

Rashid, Sara și Khalil spun că se simt vinovați că ei nu au fost împușcați niciodată. Se simt vinovați față de ceilalți martiri de vârsta lor. „Și voi aveți prieteni martiri?”, îi întreb pe ceilalți tineri. Toți răspund da.

Așa că încerc să înțeleg ce se întâmplă în mintea unui adolescent atunci când în jurul său sunt omorâți colegi de clasă, surori, veri sau iubiți. Mă uit pe paginile lor de Facebook.

photo: David Ortmann

Malik are poze cu arme, cu mașini și cadavre și câteva de la absolvirea clasei a 11-a, undeva la un restaurant.

Povestesc cu el. Poartă un cardigan și blugi decolorați. Îmi spune că vrea să facă mulți bani ca să călătorească peste tot în lume, și vrea să aibă o familie și o viață confortabilă. Dar cel mai mult vrea ca Palestina să fie liberă. Zice că nu îi e frică de moarte absolut deloc pentru că oricum va muri la un moment dat, dar că nu ar vrea să o facă pe mama lui să plângă.

„Mi-am pus problema să fiu martir. Toți palestinienii sunt în standby să devină martiri și asta înseamnă mult pentru mine, să fii atât de curajos încât să mori pentru libertatea ta și a țării tale. Să fii martir înseamnă să fii palestinian și să îți iubești țara. Toți colegii mei au fost împușcați de gloanțe de cauciuc, nu e o mare scofală pentru noi.”

Îl întreb dacă nu pot obține dreptate și libertate pe cale pașnică. „Nuuu. Pentru că noi nu vrem ca Palestina să fie pentru israelieni. Ei au venit aici peste noi și ne-au omorât și încă ne omoară”.

Și atunci îmi povestește cum a pus el prima oară mâna pe o armă și cum s-a simțit. „A fost atât de bine, lol, m-am simțit tare de tot și pentru că era vorba de o mitralieră. Până acum am luptat pentru eliberarea Palestinei aruncând pietre și încercând să mă educ, dar dacă începe revolta vreau sa folosesc arme”. Malik spune că a fost la câteva de secunde de moarte, la un punct de control în apropiere de Ierusalim unde stăteau ascunși de soldații israelieni care îi pândeau să iasă din ascunzătoare și să îi împuște. „Mi-am aruncat geanta de după zid și au tras vreo 8-10 gloanțe în ea”.

„Vreau să mor pentru ca țara mea să fie liberă. Normal că părinții mei nu știu și nu vor asta. M-am săturat să stau ore în șir așteptând la checkpoint ca să intru în Ierusalim, care face parte din țara mea. M-am săturat să îmi moară câte un prieten și după câteva luni alt prieten și tot așa, m-am săturat să simt miros de gaze lacrimogene, să aud împușcături și bombe. Când văd soldații israelieni mă simt trist și dezamăgit pentru că noi nu avem o armată ca a lor și cu toate astea tot lor de le frică de noi. Pentru că știu că nu au ce să ne facă, pentru că noi, oricând, suntem pregătiți să murim pentru Palestina.”, îmi spune Kareem, un băiat de 18 ani cu o freză asimetrică, din Gaza.

Orice palestinian ucis de un soldat israelian devine automat martir. Nu e nevoie să aparțină vreunei grupări militante. Așa cum vezi în București postere care anunță concerte și promoții, în Jenin[3], unde tabăra de refugiați este cunoscută drept ”capitala martirilor”,  treci pe lângă sute de printuri cu martiri, decolorate sau proaspăt lipite. Pe ele sunt bărbați tineri, cu peisaje idilice în fundal, deseori ținând o mitralieră în mână, uneori disproporționate, iar în colț e steagul Palestinei, Cupola Stâncii din Ierusalim sau logo-ul vreunei grupări militante. De obicei, la moartea unui palestinian se tipăresc în jur de 1000 de postere, finanțate fie de familie, fie – dacă martirul aparținea unei partid sau facțiune – de gruparea din care făcea parte.

Foto: Flickr Dealyed Gratification

Hana, de 17 ani, îmi spune că toate posterele lipite pe ziduri sunt Photoshopate. „Băieții aia nu au pus mâna în viața lor pe o armă. Au fost omorâți de israelieni și atât. Oricine moare din cauza lor, chiar și un bebeluș bombardat, este un martir.” Imaginile sunt, cel mai des, realizate în studiouri foto, iar M-16-urile și Kalashnikov-urile sunt butaforie. Există cazuri în care se decupează fața unui luptător cu mitralieră și se înlocuiește cu imaginea martirului și de aceea se întâmplă să întâlnești postere cu diferiți martiri care au același corp.

Prezentarea rezistenței palestiniene prin postere ale martirilor e printre cele mai prezente produse culturale în spațiul public din Gaza și West Bank. Exodul, sacrificiul, rezistența, suferința fac parte din narațiunea sub care Palestina se imaginează ca identitate națională. În absența unui stat formal, Palestina se confruntă cu o provocare națională aparte. Între 1967 și 1993 Israelul a interzis afișarea publică a culorilor steagului palestinian. Chiar și întâmplări minore erau taxate. Se spune că băieți palestinieni au fost arestați pentru că țineau în mână felii de pepene, sub argumentul că acestea conțin culorile steagului palestinian: verde, alb și roșu.

Foto: Flickr Dealyed Gratification

Palestinienii au internalizat ocupația. În identitatea lor națională s-a născut componenta esențială a suferinței. Exprimarea suferinței prin imaginea eroului-mort-pentru-cauză face ca rezistența să fie mai suportabilă, dar nu neapărat mai eficientă. Durerea sfâșietoare a unei mame care își îngroapă fiica sau fiul de 15 ani e parțial compensată cu speranța unui paradis. Morții absurde a unor băieți mitraliați în timp ce jucau fotbal pe plajă i se poate face față doar cu o cauză[3].

Posterele comemorează o moarte cu culorile și textele unei victorii.

Tinerii palestinieni cu care am discutat au Internet, au acces la informații. Pe de altă parte, nu pot călători în afara țării decât foarte greu. Se află în pușcării deschise. Așa că tinerii vor eliberarea teritorială a Palestinei, dar și eliberarea de mentalități care le blochează visele, sexualitatea, exprimarea liberă.

Dar mulți își pierd speranța. Într-o pauză de lucru stăteam cu un grup de artiști palestinieni care tocmai absolviseră colegiul. Fatima, o actriță pe care o vazusem cu o seară înainte într-o producție despre copiii din Gaza, îmi povestește despre martiri și criza soluțiilor pentru eliberarea Palestinei:

”Nu am nici o soluție. Nu mai crede nimeni nici în rebeli (n.a. sinucigași cu bombe). E doar încă un palestinian mort. Nu are sens. Nu pot sa nu-i urăsc (n.a. pe soldații israelieni). Uită-te ce ne fac. Îi vad doar la punctele de control. Dacă le zâmbești și faci frumos, te lasă. Nu am de gând să le zâmbesc. Vreau să mă uit în ochii lor, să vadă că știu. Și dacă nu vor să mă lase să trec, asta e, mai încerc și mâine. Măcar nu le-am zâmbit. Asta e soluția mea. Ce pot sa fac?”

 „A treia Intifada va fi una culturală”

Am făcut o vizită la Freedom Theatre din tabăra de refugiați de la Jenin, una dintre cele mai sângeroase zone din cea de-a doua Intifada. În 2006, Israelianul Juliano Mer-Khamis și liderul Brigadei Martirilor Al-Aqsa, Zakaria Zubeidi, încep rezistența culturală și deschid Freedom Theatre care adună fete și băieți din Jenin și le canalizează frustrarea și violența în direcții creative de rezistență. În 2011 Juliano Mer-Khamis este asasinat de un bărbat cu mască.

Am stat de vorbă cu M.S., actor la Freedom Theatre, despre violență, ocupație, mentalitatea palestiniană și mirosul mitralierelor.

I.P: Cum ai intrat în teatru?

M.S: Teatrul a fost o nouă culoare pentru ochii mei, înainte vedeam doar teroare și elicoptere și morți și tancuri. Teatrul a curățat asta. Evident, nu voi uita niciodată ce am văzut, dar mi-a oferit o nouă identitate, un spațiu ca să vorbesc despre mine și despre libertatea mea, mi-a oferit individualitate. Aici nu avem individualitate. Ocupația nu e doar cea israeliană, societatea ne ocupă, familia ne ocupă. O fată aici are de luptat ca să facă ce vrea. Ocupația (n.a. israeliană) nu o va opri să se vadă cu iubitul ei dar regulile societății o vor opri. Eu nu am decis că vreau sa devin actor, la noi te afli într-o situație și trebuie să decizi ce faci cu ea. Nu văzusem teatru înainte și nu înțelegeam ce fac. A fost o provocare și pentru familia mea, ei voiau să devin doctor sau inginer, nu să merg la teatru. Uneori a trebuit să mă cert cu ei. Pentru ei locul acesta nu există. Și apoi mai e strada. Eram văzut în teatru, cu fete, era un tabu.

I.P: Cum era viitorul pentru tine la 18 ani înainte să intri în teatru?

M.S: Nu aveam nici un viitor, nici un plan. În fiecare lună mai murea câte un prieten împușcat de armată, sau erau arestați, sau eu eram arestat. Eram disperat. Era o nebunie. Nu îți poți imagina. Nici eu nu îmi mai pot imagina cum puteam trăi. În fiecare minut mă gândeam că o să mor sau voi fi arestat. Moartea aici nu era o mare scofală, mă refer la perioada 2000-2005. Când ieșeam din casă mă gândeam la cum o să mor azi. Treceam pe lângă un tanc și-mi zicem că o să mă împuște fix acum. O să îmi intre un glonț în cap. Or să mă împuște în spate.

I.P: Ai fost arestat vreodată de IDF?

M.S: De 3 ori. Dar scurt. Prima dată mergeam spre casă și IDF m-au luat pe sus pentru 3 zile. Aveam 14 ani. După 3 zile m-au abandonat în munți. Aveam o eșarfă pe ochi, nimeni nu zicea nimic. Mi-am dat-o jos și am început să umblu pe jos înapoi acasă. De dimineața dădeam cu pietre în tancuri și cineva era împușcat lângă mine și apoi mergeam la școală, nu înțelegeam nimic. Școala s-a închis pentru 2 ani. Nu am mers la școală 2 ani.

I.P: Cum te distrai în copilărie?

M.S: Aruncam cu pietre în soldați, era plăcerea supremă, era cel mai frumos joc pe care îl știam. Când crești printre armată trebuie să găsești bucuria undeva, și bucuria vine. Ne adunam câțiva colegi, apoi veneau soldații în fața școlii, începeau să tragă și ne apucam să ne jucăm cu ei, aruncam pietre și mai pierdeam cu câte un prieten.

I.P: Tu ai fost rănit?

M.S: Da, de două ori. O dată cu niște fragmente și altă dată în fund.

I.P: De ce aruncați pietre?

M.S: E natural. Te naști în mijlocul poveștii ăsteia și tot ce poți face e să iei o piatră și o arunci la un soldat. Noi, palestinienii, nu stăm și discutăm cum să luptăm împotriva ocupației. O facem pur și simplu. Credem că avem dreptul să existăm. Faci ce poți, cu ce ai la îndemână.

I.P: Ai pus mâna pe o armă?

M.S: Da. (râde). Nu vreau să vorbesc despre asta. Dar da, am pus. Are un miros pe care nu l-am mai simțit nicăieri. Îmi place.

I.P: Ai trăit printre martiri. Există vreunul pe care îl respecți foarte mult?

M.S: Când eram mic vedeam oamenii cu arme, pentru noi erau vedete, ne plăcea să îi vedem pe stradă, îi știam după nume, după față. Le spuneam luptători pentru libertate, erau staruri pentru noi, vorbeam cu ei, ca și puști îi ajutam, le ziceam pe unde sunt soldații. Iar faptul că acum fac teatru este pentru mine e ca și cum aș fi luptător pentru libertate dar fără armament.  Teatrul este o armă, dar care nu ucide.

I.P: Cum a fost prima ta experiență cu Freedom Theatre?

M.S: A fost un scandal. Am jucat Ferma Animalelor, de George Orwell și am purtat mășți iar la noi, la musulmani, e interzis să porți măști, s-a vorbit despre asta și în moschee. A doua zi am ajuns la teatru și jumătate fusese ars. Regizorul a fost interogat de Autoritatea Palestiniană, pentru că la noi în spectacol porcii erau Autoritatea Palestiniană. Aveam 18 ani.

I.P: Despre ce vorbiți în proiectele voastre?

M.S: Despre viitoarea intifada. Care va fi una culturală. Prin muzică, film, teatru, reviste. Este un instrument periculos. Niciodată nu au bănuit că palestinienii vor face asta. Credeau că ne vor distruge. Când vezi copiii ăștia cu arme, armata israeliană, rolul lor nu e doar să omoare oameni. Vor să ne distrugă mental. Și în cea de-a doua Intifada au reușit asta, au adus un grad de violență extrem, împotriva copiilor, a femeilor, bărbaților. Oamenii de aici sunt disperați, furioși, nu mai visează la nimic, li se pare că nu mai merită nimic, pentru că oricum pot muri oricând. Nu se gândesc decât la moarte. Devin inactivi.

I.P : Ai avut vreodată probleme din cauză că prezinți problemele din Palestina în străinătate?

M.S : Da, probleme, da, uneori, cu Shabak (Prescurtarea Shin Bet – serviciul intern de securitate al Israeluluin.r.) în Israel. M-au chemat la investigații, unde am fost, ce am făcut.

Îl știi pe Juliano. Mi-a fost profesor. Atunci când a fost asasinat eram acolo. Ei folosesc asta ca să investigheze actorii, teatrul. De fapt nu îi interesează de Juliano. Vor să ne oprească să facem teatru, sau să plecăm în turneu în Europa sau în America.

I.P: Și tu la ce te gândești?

M.S: Sincer, într-o situație ca asta nu te poți gândi decât la moarte. Folosesc toată puterea lor și te împing și te tot împing să nu te mai gândești decât la moarte. Cred că au reușit. Au un plan foarte puternic. Nu doar să omoare oameni, ci să îi distrugă. E mai simplu când mori dintr-o dată. E și mai rău să fii complet distrus înainte să mori. Sunt oameni aici, de 40 sau 50 de ani, care nu au plecat niciodată din Jenin. Sunt înconjurați de un gard electric, de puncte de control și de un zid. Trăiesc în frică.

I.P: Cum vă vede Vestul?

M.S: Pentru vest suntem numere. 1 palestinian a murit, 5 palestinieni au murit. Eu mă trezesc și beau cafeaua cu mama și discutăm despre fiecare om care a murit și poveștile sunt foarte foarte triste. E un om, a terminat școala, urma să ne viziteze, avea o iubită, era un om. Înțelegi? Era un om. Trăia cu noi pe Pământ. Credeți că noi ne naștem teroriști? Suntem oameni. Și la rândul lor, palestinienii își imaginează Europa fără să fi avut contact cu cineva de acolo. Palestinienii sunt spălați pe creier de la atâta izolare.

I.P: Cum arată o Palestină liberă?

M.S: Asta nu este Palestina ce vezi acum. Nu e Palestina despre care îmi povestește familia mea și despre care am citit. Este ca în Epoca de Piatră.

Vreau oameni care au speranțe, care generează vise, care pot trăi o zi normală fără să fie controlați aici și peste tot în lume. Fără propagandă că suntem teroriști. Eu nu am probleme cu evreii sau cu israelienii, doar cu armata, cu IDF. Am prieteni israelieni în Tel Aviv. S-au născut acolo, eu nu vreau să îi alunge nimeni de acolo. Dar dați-mi dreptul să exist! Să merg în Haifa. Nu mă lasă să intru. Ei cred ca sunt un tânăr palestinian și că o să le explodez autobuzele din Haifa. Așa cred toți. Vreau să mă mișc liber. Vreau să am libertatea să îmi imaginez cum vreau eu libertatea. Generația noastră nu mai vrea frică. Pentru noi e un vis să mergem la plajă. Știu că nu e mare scofală. Dar de ce trebuie să mă gândesc la moarte de fiecare dată când ies din casă și când trec pe lângă un soldat?

I.P: Studiezi la Londra. Acolo nu te gândești la moarte de fiecare dată când ieși din casă. Vrei sa te mai întorci?

M.S: Da, pentru mine ce învăț la Londra e o formă de rezistență. Vreau să aduc metode noi de acolo, pentru publicul de aici, pentru ceilalți artiști. Wow. Ăsta e un lucru mare. Scena e o armă, poți să naști idei. Nu poți schimba oamenii dar poți imagina idei noi. În 24 de ani mi-am pierdut 11 prieteni și am fost împușcat de două ori. Asta e tot ce îmi dă forța să rezist.

Plec din Palestina. În aeroportul din Tel Aviv, după un scurt interogatoriu, primesc pe pașaport un abțibild cu un cod de bare. Forumurile de pe net spun că prima cifră din cod arată gradul de pericol pe care îl reprezinți pentru Israel. Israelienii iau 1. Arabii iau de obicei 6. Eu am primit 5.

La câteva zile după ce părăsesc țara, incursiunea Israelului escaladează în ceea ce poartă numele Operațiunea Protective Edge, în care sunt uciși peste 1900 de palestinieni, aproape toți civili, peste 7900 de răniți, 21.000 de case afectate, peste 4800 de locuințe rase complet de pe pământ. Fără electricitate, apă și mâncare, fără speranțe și fără viitor, Gaza duhnește de la hoiturile care au început să se descompună sub dărâmături.

Un prieten din Gaza îmi scrie în noaptea finalei Germania-Argentina ”Nu mă interesează fotbalul dar trebuie să mă uit la ceva care să îmi distragă atenția de la sunetele astea oribile de afară, sunt bombe care curg continuu din cer. Hai sa vorbim despre orice altceva dar nu despre ce se întâmplă aici. Aveți plajă în România?”.

Disclaimer: toate numele persoanelor au fost modificate, pentru a nu afecta siguranța lor.

[1] Conform legii israeliene, Libanul, Siria, Arabia Saudită, Irak, Yemen și Iran sunt considerate țări inamice. De obicei, cetățenii Libanului primesc acces în Israel, cu excepția celor care au legături cu gruparea Hezbollah. Există, totuși, situații în care Israelul poate refuza accesul oricărei persoane, indiferent de etnie și cetățenie, considerată periculoasă. Serviciul Israelian de Securitate dă undă verde perchezițiilor, confiscării bagajelor, verificării emailurilor și a telefoanelor mobile acelor turiștilor care prezintă ”semnalmente suspecte relevante”.

[2] 42% din populație are sub 15 ani.

[3] Julie Peteet susține că simpla existență biologică a palestinienilor reprezintă o formă de rezistență în fața hegemoniei Israeliene și a proiectului zionist: ”Evocarea identității naționale Palestiniene în definiții despre sine și despre comunitate este centrală rezistenței în fața unui proiect în care non-recunoașterea era esențială – prin mitul teritoriilor nepopulate sau, în alte variațiuni, a unei populații care poate fi mutată după bunul plac al celor care posedă mai multe drepturi de a exista pe acel teritoriu și a tehnologiilor care pot face posibile aceste dislocări.” Julie Peteet – “Refugees, Resistance, and Identity” în ”Globalisation and Social Movement” (2000, University of Michigan).