Terapie în taxi

Leonora Carrington - Labyrinth (1991)

Sunt o studentă cu un buget ”modest spre deloc”, specific celor veniți din provincie pentru visul bucureștean. De-a lungul celor cinci ani de locuit aici, mi-am permis cu greu o chirie, de fiecare dată împărțind-o cu oameni disponibili să fragmenteze, la fel ca mine, spațiul și facturile. Am preferat străinii, căci garantau să respecte pe celălalt, cu strictețea specifică omului nefamiliarizat cu ciudățeniile colocatarului. Astfel puteam să trecem cu vederea tulburările obsesiv-compulsive sau cine știe ce comportament sălbătic pe care unii l-ar fi considerat de netolerat.

Uite așa am ajuns să locuiesc în apartamentul care deschide discuția acestui text. E nevoie de o oarecare introducere pentru ca povestea să nu fie socotită – doamne ferește – întâmplătoare. Citește tot articolul …

Cum i-au evacuat mascații pe vecinii mei

Locuiesc pe strada Vulturilor de 14 ani. Prima impresie când am ajuns acolo era de favelă braziliană (muzică pe stradă, dans, haine colorate și copilași murdari de la atâta joacă). Copiii gălăgioși se jucau de dimineața până seara cu mingea și loveau mașinile, alarmele sunând aproape continuu; femei în fuste scuipau semințe pe scăunele în fața casei și stăteau la taifas; la lăsatul serii, tinerii ieșeau super-aranjați și parfumați la plimbare și la o țigară la colț. Animau strada cu zumzetul continuu și cu temperamentul lor coleric.

Cele mai interesante momente erau nunțile și înmormântările, la nunți, strada era plină cap-coadă, nu mai puteai arunca un ac, venea uneori, pe vremuri, Florin Salam și-i încingea cu melodiile lui de dragoste „Vreau să-mi împart viața cu tine/Tu cu mine, eu cu tine/Oooof iubirea meaaa!”, iar la înmormântări era un cort pus lângă casă, rudele cele mai apropiate la o masă, iar un lăutar cu voce gravă cânta muzică lentă și foarte tristă pentru 2-3 zile neîncetat. De sărbători, pregăteam cu părinții pachețele cu eugenii, biscuiți și ciocolățele la care copilașii care mereu se încurcau în versurile sorcovei se bucurau până la cer. Era tradiția noastră.

De curând a murit Dinte, bătut la secția 10, Dinte era atât de sărac că abia dacă s-a simțit vreo înmormântare pe stradă, era parcagiu, o mai avea doar pe mama lui bolnavă terminal. El era unul dintre cei ce trăia în sărăcie abjectă, ca unele dintre familiile care azi sunt evacuate.

Pe strada Vulturilor numărul 50 locuiau de aproape 40 de ani aproximativ 100 de persoane de etnie romă. Ocupaseră acest imobil, care se întinde de-alungul unei alei. Din luna iulie au fost anunțați, că pe 15 septembrie, în prima zi de școală, copiii nu vor mai avea unde să se întoarcă. Au primit ordin de evacuare forțată și nu mai există cale de întoarcere.

Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire

Foto: Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire

După ce firma a câștigat în proces dreptul de a-i evacua cu forța, s-au strâns dube de jandarmi și mascați, blindați ca în filme, care i-au scos cu tot cu lucruri din case. Ieri după amiază, un escavator era poziționat în fața intrării de pe alee pentru a bloca intrarea în casă. Apoi a intrat și a început să demoleze. Citește tot articolul …

„Palestinienii sunt în standby să devină martiri”

photo: David Ortmann

Nablus, West Bank, Palestina. Doi adolescenți, soldați israelieni, opresc autocarul în care mă aflu cu un grup de tineri palestinieni. Flutură mitralierele în aer. Îi văd pe geamul autocarului cum îndreaptă automatele spre noi. Și râd. E o glumă? Intră în autocar. „Hamas? Fatah? Heroine? Hashish?”

Îl strâng de mână pe tipul lângă care stau. Nu știu că, de fapt, el e mai speriat decât mine. E fugit din Hebron, zonă închisă, la fel ca Fâșia Gaza, în urma răpirii unor adolescenți israelieni, pe 12 iunie. Un soldat se uită lung la noi. Mă întreabă de unde sunt. România. Îi place răspunsul. Zâmbește și merge mai departe. În timp ce coboară îi cade kippa din cap.

Așa e prin unul din punctele de control instalate de armata israeliană. În februarie 2014 erau 99 de puncte fixe de control și 265 volante, conform Centrului israelian pentru drepturile omului în teritoriile ocupate.

Am ajuns în Palestina în 20 iunie pentru un proiect de teatru în care urma să particip ca regizor la o producție cu și despre generația tânără din Palestina, generată de unul dintre cele mai active și activiste teatre din West Bank. Munca mea de acolo ca regizor a fost însoțită de o întâlnire necosmetizată cu ceea ce înseamnă Palestina azi.

Citește tot articolul …

Zece ani soldat în Israel

Stefan_KIzimia_ 0020

Într-un bar din São Paulo, un bătrânel de 92 de ani, cu fes de dac în vârful capului, primește bezele de la o braziliancă de 80 de ani. Asta îmi face curte. Bătrânețea… o iei razna. Trage din pipă și își mărește ochii, cu poftă de vorbă în oricare din cele trei limbi știute la perfecție: română, ebraică, portugheză.

Ștefan Chițimia s-a născut la 28 octombrie 1926, în satul Dimiana, județul Buzău, al cincilea din șapte copii.

La 22 de ani, după Al Doilea Război Mondial, și-a luat lumea în cap și a plecat spre America, dar a ajuns să lupte în războaiele Israelului. De 56 de ani stă în Brazilia. A avut o fabrică de chiloți și acum, cu pipa în gură, e mascota cartierului în care locuiește: i se spune în portugheză braziliană Stéfan sau o romeno. Când nu citește ziarul cu lupa, se trage de șireturi cu ospătarii și vecinii, are grijă de lucrurile homleșilor sau vorbește despre război cu medicii evrei de la spitalul din apropiere. Citește tot articolul …

Burlăcia între popoare

DSC_0042

Suntem de o oră în Moldova. Nu mi-aș fi dat seama că am trecut în altă țară dacă nu s-ar lăfăi pe fesele dealurilor zeci de vii și livezi. Șoseaua trece grăbită prin Rezervația Naturală Codrii. Mai puțin grăbită, o căruță pe acostament. Îi fac entuziasmat cu mâna copilului din fân – prima interacțiune cu un moldovean la el acasă! Îmi răspunde cu ambele mâini: muie! Îmi aranjez calm ochelarii de soare și aleg să-mi alimentez iluzia mai departe cu radio local.

Se ține weekend de burlăcie pentru un frate, așa că ne-am gândit să petrecem tot între frați, printre moldoveni. Chișinăul e aproape de graniță și cică ar fi ieftin, iar noi suntem doxă de geopolitică și clișee despre basarabeni.


Citește tot articolul …

Jurnal de Belgrad

on-the-road-to-beo-vespa-2014-04

Am pornit de dimineață, de la Biserica Anglicană.

Nu se știe exact de ce orice inițiativă de comunitate în București tre să pornească de pe strada Verona, evident cu conotație de la (non)evenimentul ce-o însoțește an de an.

Pe scurt, am pornit de aici. Opt inși, jumătate corporatiști, jumătate liber-profesioniști, mai toți un pic cocalaro-boemi, altfel n-ar da nimeni pe-un scuter de două ori mai mult decît pe un altul la fel de bun. Vespa e un soi de BMW, pentru urbani. Il scoți în general în weekend ca la paradă. E unu dintre cele 100 și ceva de lucruri ”white people like”. Evident nu se mîndrește nimeni cu asta.

Citește tot articolul …

Jurnal mizerabil de la Work and Travel

pescari_KOS

Într-o seară de vară primesc un SMS de la un prieten. ”Mâine plec în Grecia. Hai la o bere”. Câteva ore mai târziu, îmi povestește despre jobul lui de vară, la un hotel de pe insula Kos din Grecia. O vară fără bani în București nu îmi surâde câtuși de puțin, așa că mă trezesc că-mi iese pe gură, fără s-o rumeg deloc, regretabila idee: ”ce aș veni și eu…”.

A doua zi aflu detaliile. Salariul ajunge undeva pe la 1000 de euro pe lună, joburi de barmani și ospătari, cazare și trei mese pe zi. De dragul diversității, pentru două-trei luni, sună oarecum interesant.

Nu am mai făcut niciodată astfel de joburi, dar în general nu mă dau în lături de la niciun fel de muncă. Cred că din absolut orice ai de învățat. Singurele experiențe cu barurile datează de peste 15 ani, când făceam pe barmanul într-o speluncă deschisă de mama în Negrești. Crâșma se numea, deloc surprinzător, Negreșteanca. Citește tot articolul …

Păţäşti

– Brazilia a ieşit acasă.
– Se numeşte “demolacao”.
– Hai să-i zicem holocaust şi să trecem peste.
– Păţäşti.

  N-am vrut să vă facem niciun rău, am vrut doar să vă vedem zâmbind!

david-luiz-sad-after-brazil-loss-to-germany

Încălzire. Citește tot articolul …

3 ani de când am fost în arest

977637_732216973478576_2085718059_o

(nu eu, prietena asta a mea)

Stăteam într-o zi şi mă gândeam că aş vrea să scriu ceva mişto. Dar parcă nu ştiam ce. Ori toate lucrurile mişto nu mi se întâmplă mie, ori toate lucrurile mişto li se întâmplă altora. Depinde.

Şi-aşa cum stăteam, mi-am adus aminte că F. ar avea ceva de povestit.

Ia zi, fată, cum te-au luat? o întreb, la fel de curioasă ca prima dată când mi-a povestit. Citește tot articolul …

Jurnalul unui student clandestin

995529_602085959848637_1353324701_n copy

N-am fost deloc vreun elev silitor. În timpul liceului, mă rugăm de multe ori la sfântul 5 să mă miluiască, la final de semestru, la ştiinţele exacte. Nu mi-aş fi imaginat vreodată că o să ajung să trag pentru un 10 simbolic care nu va fi trecut niciodată în catalog.

Totul a început cu o notă sub 4. Naiba mai ştie cu câte puncte am picat, darămite câte zecimale erau după vigulă, cert e că fusesem respins la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Rezultatul acela ruşinos de pe avizier întorsese bolta cerească cu curul în sus. Vă jur, eram atât de încrezător că voi intră la buget încât nici nu mă gândisem la alte opţiuni. Doctor? Să zicem că puteam nimeri, şi legat la ochi, toate organele componente ale unui mulaj de laborator, dar performanţa asta m-ar fi dus sigur către malpraxis. Inginer? Cu un istoric de corigenţe la matematică, fizică şi chimie nu cred că aş fi ajuns prea departe.

Ce era de făcut? Era deja septembrie, 2006. Fără carnet de student, ordinul de încorporare mă trimitea direct la şmotru şi plantoane. Aveam deja rezervat un loc într-un pat supraetajat dintr-o unitate militară. Puteam să fac parte din ultima generaţie de soldaţi, înainte ca armata să devină complet profesionistă și să nu mai fie obligatorie. În speranţa că s-o alege ceva de capul meu, am dat la o universitate particulară. 

După doi ani de compromis care nu mi-au oferit decât privilegiul de a fi lăsat la vatră, în haine de civil, m-am decis să mă întorc în locul în care fusesem refuzat, dar nu pentru a încerca a doua oară. Eram pur şi simplu curios să văd cum se desfăşoară un curs. Fusesem atât de dezamăgit de sistemul particular, încât voiam să mă conving dacă învăţământul superior de stat e mai cu moţ.

Mi-am băgat picioarele şi, într-o zi de octombrie, la scurt timp după începerea anului universitar, în loc să mă opresc, ca de obicei, la Unirii, am coborât în staţie la Politehnică. Am intrat în clădirea Facultăţii de Electronică din complexul Leu, unde era si sediul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Nu premeditasem nimic, doar muream de curiozitate să asist la un curs sau, măcar, să stau la taclale cu vreun student în timpul unei ferestre şi să-l întreb ce şi cum.

Citește tot articolul …