E zi de alegeri. Ne-am trezit cu greu, dar era deja stabilit – mergem la brunch cu gazdele noastre, un cuplu româno-italian, Alexandra și prietenul ei, Gabriele, ambii arhitecți în Paris. Am venit de miercuri la Paris cu prietena mea Maria pentru un festival de muzică, dar am preferat să stăm până luni, ocazie cu care puteam merge și la vot, aici, în Paris.

Ne-am început dimineața târzie de duminică cu o cafea și o tarte au flan. Era deja ora 14, iar noi încă nu plecasem către secția de votare, doar nu ne grăbea nimic – aveam toată ziua la dispoziție pentru a vota. Gabriele nu a mai așteptat ieșirea la masă, căci brunch nu mai putea fi, și a plecat plecat grăbit la biroul lui pentru a termina un pitch cu predare marți. Am rămas doar cu Maria și gazda noastră, Alexandra, și am decis că mai întâi votăm, iar apoi găsim noi un loc bun pentru o masă gătită.

Maria spune că știe ea drumul, căci a trecut în urmă cu vreo doi ani pe lângă ambasadă. Am iesit de la École Militaire. La semaforul din fața gurii de metrou sunt parcate 6 microbuze de jandarmi trași în armură. Presupunem că sunt ținuți pentru o intervenție în caz de forță majoră. Am refuzat să mă uit pe GPS și am urmat indicațiile Mariei. Am mers câteva sute de metri până am dat într-un parc, la una dintre laturile Domului Invalizilor. Am greșit drumul, ne-am spus, așa că am deschis GPS-ul telefonului pentru a căuta locația ambasadei. Era în direcția opusă. Ne întoarcem. Chiar în fața metroului trecem pe lângă doi români rătăciți, și ei în căutarea ambasadei. Ne aud graiul și o abordează pe Alexandra – Domnișoară, dar ambasada noastră știți unde este?

– Mergeți înainte și la a doua intersecția faceți dreapta pe diagonală, îi răspund eu, cu harta GPS-ului în față.

– Dar cu cine votați? Alexandra e curioasă cu cine votează noul nostru partener de drum, cel care ne-a și cerut indicațiile. Erau totuși primi români pe care îi întâlneam în ziua aceea.

– Eh, cu doamna Udrea.

– Mai bine veniți cu noi la o cafea decât să votați așa, glumește Alexandra.

– Păi spuneți-mi cu cine și votez, răspunde noul nostru coleg de drum, care se ține scai după noi.

– Trebuie să fiți sigur, nu trebuie sa vă spun eu.

– Domnișoară, eu sunt din Gorj. Acolo toată lumea votează cu Ponta. Dar eu nu votez ca restul, spune mândru olteanul nostru. Vă dați seama cum ar fi să vină doamna Udrea aici, la Paris, să se întâlnească cu toți președinții și să ne reprezinte o femeie frumoasă și elegantă ca ea?

– Contează doar cum arată?

– Păi nu contează doar asta. Dar a fost Ministra Culturii, vă dați seama. A făcut multe.

Am râs. Deși plecată de mulți ani din România, Alexandra urmărește în permanență site-urile de știri și televiziunile din țară. Familia ei, parinții, verișorii ei, sunt încă aici. E interesată de soarta lor. Replica noului nostru prieten i se pare amuzantă. Dar zâmbetul nostru a dispărut când ne-am trezit la colțul ambasadei. Peste stradă se vedea coada de câteva sute de români la poarta ambasadei.

Ambasada este după colț, iar coada începe din curte și continuă pe lângă trotuarul din dreapta. Pe colț, e o cafenea în care se mai refugiază cei obosiți sau dornici să recupereze timpul cu prietenii pe care nu i-au mai întâlnit. Alexandra ne spune că nu poate sta la toată coada. Prietenul ei, Gabriele, arhitect și partener într-o mică firmă de arhitectură, o rugase să îl ajute pentru a-și finaliza proiectul, iar azi era singura zi în care o putea face. Lumea e pestriță – votează și pițipoancele, dar și cei mai amărâți. E și un hipster cu barbă, semnănă cu Ricky Hall, păr făcut cu mult gel și bască. Alexandra decide să plece către biroului prietenului ei, urmând să revină pe seară. E deja ora 16.00, iar în cele 15 minute în care a stat cu noi la coadă nu ne-am mișcat deloc. Stabilim să ne auzim la telefon pentru a-i spune când ajungem la poartă.

Ne întrebăm dacă la fel este și la consulatul ambasadei, la 2 străzi de unde ne aflăm. Chiar în momentul acela, un tip care venise cu maică-sa la vot spune că se duce să vadă dacă dincolo e mai bine. Revine după un sfert de oră – e la fel și acolo.

Deja în jurul nostru se strânge și mai multă lume, avem câteva zeci de oameni noi în spatele nostru – printre ei și un bărbat pus pe glume și roșu în obraji. Intră în vorbă cu cei din jur pentru a se plânge de lungimea cozii.

A venit cu soția direct de la aeroport. Sunt veniți din Germania, iar cel mai apropiat centru de votare era la Frankfurt, la 200km de unde locuia. “Decât să merg cu mașina 200 km dus, 200 km întors, mai bine fac 500 cu avionul și văd și Parisul”, își motivează alegerea “neamțul” nostru, o ocazie bună să îi facă soției un cadou, mai ales că aceasta nu văzuse niciodată Orașul Luminilor.

– Dar venim că trebuie, adaugă „neamțul” roșcovan.

– Da, păi și noi… încearcă să intervină un ins în sacou, cu fular.

– Păi să avem și noi un președinte european, ca noi. Și ce dacă suntem plecați?

Vorbele lui au stârnit discuții în jur, iar bucata de coadă din spatele nostru s-a transformat în Poiana lui Iocan – se discută economie, politică, cum e la ei, cum e la noi.

În spatele românului venit tocmai din Germania sunt familii întregi venite la vot, o gașcă de inși la vreo 40 de ani, un grup de tineri și mai multe doamne cochete. Fiecare vrea să afle dacă așa a fost toată ziua. Unii spun că a trecut și Țiriac pe la prânz, dar a văzut coada și a plecat.

În fața mea e un grup de doamne care discută ce se mai întâmplă prin țară. Printre ele, o tăntică scundă, care o rupe într-un accent moldovenesc. Mai face din când în când pauză ca să vorbească cu prietena ei franțuzoaică, care a venit să o însoțească la coadă. Glumesc cu Maria că până și francezii stau la coadă. Măcar de ar avea răbdarea asta și românii, căci bănuiam deja că vom sta câteva ore acolo.

Mai avansăm un metru, dar coada se lungește cu încă 20.

În fața noastră, românca și franțuzoaica vorbesc despre nepoți, cadouri de Crăciun. Așa aflăm că franțuzoaica nu e una oarecare, ci are o nepoțică în România, semn că e soacra unui român sau a unei românce. Îi povestește prietenei românce cum este nevoită să născocească explicații pentru ordinea în care nepoțica ei va primi cadourile, pentru că aștia mici se prind repede că Moș Crăciun nu poate aduce în același timp cadourile de la mami și tati, dar și pe cele de la bunica, din Franța.

De minute bune nu se aud decât ele două vorbind, ba chiar vorbesc tot mai încet, să nu strice liniștea care se lăsase pe bucata noastră de coadă. Deja oamenii sunt resemnați – coada se mișcă lent, sunt înconjurați de necunoscuți, iar votul ăsta pare să le ocupe mai mult decât s-ar fi așteptat vreodată. Îi mai vezi din când în când cum se mișcă de pe un picior pe altul; frig nu e, dar altceva nu au ce face, oricum. În rest, deși suntem la câteva sute de metri de Turnul Eiffel, strada e pustie – Parisul e amorțit duminica. Abia spre seară îi vezi ieșind la birturile din zona sau către nu știu ce loc pentru a se întâlni cu prietenii. Autobuzele care trec pe lângă noi sunt mai mult goale, iar cei din interiorul lor ne privesc nedumiriți.

În fața noastră, la colțul străzii, un grup de români cântă „Hai să dăm mâna frăției…”. Termină strofa în aplauzele timide ale celor din jur. Un tip din fața mea, la vreo 40 de ani, îmbrăcat într-un hanorac cu Basarabia e România, strigă „Bravo! Bravo!”

Corul trece la următorul cântec. Acum se aude „Deșteaptă-te, române”. Unii îi filmează cu telefonul mobil, alții le fac pozele. Coada este din nou dezmortiță. Oamenii încep să-și sune rudele – „Sărut-mâna. Ce faci? … Uite, noi stăm aici, la coadă. Ai votat? … Da, mai stăm. Poate merge mai repede.”

E treabă organizată de români

Din când în când, mai apar pe lângă noi grupuri de români care ies din ambasadă. „Ați scăpat!”, strigă un tip din coadă, către un altul proaspăt ieșit de la vot. Își dau mâna. „Doamne ajută!”, completează primul. Ambii au venit cu soțiile. Fac schimb de politețuri, discută despre cât de lent e procesul, ocazie cu care aflăm că în curtea ambasadei e ceartă – nu sunt formulare pentru declarația pe propria răspundere, iar oamenii care intră în cladirea ambasadei stau prea mult timp pentru a le completa, iar nimeni nu se gândește să economisească timp. Tipul care doar ce a ieșit de la vot spune că între 12 și 14 nu au mai fost declarații și au așteptat de la BEC aprobarea să printeze unele noi, motiv pentru care nimeni nu a votat în timpul ală, iar coada s-a tot lungit.

Prietena mea, Maria, se duce după colț pentru a vedea ce se întâmplă în curtea ambasadei, sperând totuși că nu vom petrece ultima seară din Paris la colțul străzii . Între timp, discuțiile se încing în spatele nostru – oamenii sunt revoltați. Dar de ce durează așa mult? „Neamțul” spune că e bătaie de joc – „Asta-i clar treabă organizată de români”. Deja apar și teorii ale conspirației, lumea vorbește de morții lui Dragnea, de frica de diaspora, de manipularea de la TV, dar nimeni nu rostește cuvântul PSD – preferă să spună doar „ăștia din guvern”, „gașca lui Dragnea”. Maria revine spunându-mi că în curte a gălăgie mare, iar oamenii strigă „Vrem formulare! Vrem formulare!”

Corul din fața noastră reia imnul. Romanca venită cu prietena franțuzoaică întreabă dacă e „bandă” sau un cor, iar tipul cu „Basarabia e România” îi răspunde admirativ, întorcând scurt capul – „E cor.” Mulțumită de răspuns, românca noastră se întoarce către prietena ei și reia discuția în franceză.

– Dar cine cântă, întreabă „neamțul” din spatele meu.

– Un cor, cântă de pe o tableta, îi răspunde o doamnă venită cu fiul de vreo 20 de ani, care stă și butonează pe Facebook.

– Dar ce i-a apucat să cânte cântece patriotice aici? Păcat de tehnologia aia, adaugă neamțul dezamăgit. Tinerii aștia muncesc să își ia tehnologie. Dau banii pe smartfoane, trage concluzii privind către nevastă-sa.

Printre noi apare unul dintre observatori, un tinerel dat cu gel, cămășută cu guler scurt și ecuson agățat de gât. Are un teanc de formulare în mână, oricum prea puține pentru câți suntem, dar ne invită să venim după el pentru a lua pentru toată lumea. Unii îi cer socoteală, dar omul se scoate repede spunând că a fost decizia președintelui de comisie de a nu distribui cererile decât în interiorul secției, iar toată treaba asta a fost îngreunată de lipsa de răspuns de la centru.

Omul e amabil și oferă celor interesați numărul de la BEC, unde pot suna să depună plângeri și să solicite prelungirea zilei de votare.

Oamenii revin la teoria conspirației – „Clar, ăștia nu vor să votăm. Le e frică. Nu suntem de-ai lor”, se aude din spate. Mai apare un observator cu un teanc de formulare, urmat de un altul și de alți câțiva votanți. Deja toată lumea din jurul meu are formulare. Oamenii încep să vorbească între ei, să facă glume, își cedează pixurile celor care nu au pentru a-și completa declarațiile.

„Macovei este femeie?”

Completarea formularelor îi ajută pe oameni să se mai cunoască, să îi scoată din starea de amorțire de duminică pariziană. Unii trec deja la motivarea alegerii pe care o fac, își spun simpatiile, își declară ura. Unii vorbesc mai tare, alții preferă să-și recunoască opțiunile cu glas mai slab. Dintre șușote, răsare o voce – „Dar Macovei e femeie? Io credeam că e barbat, că tot auzisem Macovei face, Macovei drege!” Mulțimea o lămurește cu uz de detalii.

„Sunt român în țara mea, îmi bag pu**!”

Mulți o plac pe Macovei, dar nu toți o vor vota. Se simte aprecierea pentru Iohannis, dar și cei cu Macovei sunt destui. Îi și vezi pe cei tineri cum întorc capul din poziția lor de drepți, cu mâinile încrucișate la piept, pe oricine spune că votează Macovei.

„Neamțul nostru” nu poate sta deoparte nici acum, așa că intervine.

– Păi nu ea a făcut ANI? Nu ea l-a băgat pe Voiculescu? Fără ea nu ar fi ajuns Năstase la pușcărie. Uitați-vă la aștia cum sunt acum încolțiți!

– Eu am auzit că al meu e al doilea, spune o tipă de lângă. Poate iese primul.

Dar discuția e întreruptă de un spirit revoltat – „Sunt român în țara mea, îmi bag pula…” Apoi urmează o înșiruire de sunete indistinctibile. Un român, cu drapelul ridicat deasupra capului, se agită pe lângă coloană. Se află în compania selectă a altor 4 conaționali, alături de care poștește o sticlă de vin. Dă două guri de vin și dispare în mulțime. „Sunt român, bă! Suntem frați”, se aude din nou vocea lui.

Stăm la coadă de mai bine de o oră. Schimbăm câteva SMS-urile cu un prieten, tot român, cu care am venit la Paris pentru festivalul de muzică. Vine și el în curând, dar nu singur, ci cu vărul și matușa lui, stabiliți în Franța. Am notat ceva pe telefon, așa că bateria este la 15% și ma văd nevoit să îl bag în geacă. Mulțime e calmă și tot mai densă. Nemaiavând povești la care să trag cu urechea, rămân fixat pe românul nostru echipat cu tricolor, mândrie și durere de pu**.

Nu pare să stea la vreo coadă, dar energie are destulă. Ceilalți 4 tovarăși sunt mai calmi, stau cu mâinile-n buzunar și privesc mulțimea întinsă de-a lungul trotuarului. Gălăgiosul zâmbește libidinos unei domnișoare blonde care vrea sa treacă prin spațiul îngust dintre terasa cafenelei din colț și mulțimea care stă la coadă. Se apropie de ea și trece neglijent pe lângă ea, pentru a se alătura apoi mulțimii de după colț. Revine alături de tovarașii săi în mai puțin de un minut. Am văzut manevra – omul e șuț, venit la coajă. Doar un tovarăș îl privește, căruia îi și arată ce e în portofel. I-l pasează, iar tovarășul tirează portofelul la spate. Tovarășul e genul pe care îl vezi la metrou cerând bani sau luându-te când stai la o terasă cu „Boss, dai și matale o țigară? … Să-ți trăiască!”

Îi zic Mariei că guralivul face puștoaicele la buzunare. Ne aude și tipa venită cu prietena franțuzoaică. Privesc către șuț cu coada ochiului, să fim siguri. Între timp, franțuzoaica încearcă să-și aducă aminte ce număr are poliția. Cât timp discută ele dacă e 112 sau un altul, concetățeanul cu drapel face un semn cu capul – victima nouă. Tovarășul lui mai prăfuit se apleacă în drum și face un tampon între două domnișoare care treceau împreună pe lângă noi. Lejer, guralivul „alergător”se împinge în a doua tipă, presată între el și „tampon”. Tipa se întoarce, omul își cere scuze, torașul se ridică – își privise moaca în geamul portierei unui Peugeot parcat lângă noi. Astea se întâmplau la 6-7 m de noi. Șuții erau „super dandy, relaxați…”, vorba designerului. Maria e deja la telefon cu un operator 112.

Frații noștri sunt deja la a doua pradă în mai puțin de 5 minute. În urmă cu câțiva ani, când jucam Quake 3 în rețea cu prietenii, asta se numea „Double Kill”, iar dacă seria continua, „Killing Spree”. 112 nu e bun. Maria a fost invitată să sune la 17, numărul Poliției. Șuțul se retrage în dispozitivul aflat la 2 metri în spate de locul ultimei intervenții, verifică portofelul și îl aruncă lângă trotuar. Doamnele de lângă noi îndeamnă în șoaptă ușor revoltate „Cineva să sune la poliție!” Maria nu apucă să formeze numărul că aud imediat – „Uite-o p-aia!” Întorc capul, și văd din trecere cum alergătorul se apropie de coada de români. Urmează un țipat, „Aaaau! Aaaau! Nu te apropia de mine!”

Șuțul cel mândru de originile lui mioritice se încălzise până acum cu puștoaice neatente care treceau pe lângă mulțime. Acum era cazul să treacă la lucruri mai serioase – românce venite la vot. A văzut două tipe, ieșite ușor din coloană și a filat-o rapid pe cea din extremitate. Cea de la interior a văzut și a țipat. Manevra a eșuat și atras mânia bărbaților din jur care au început cu reproșuri – „Bă, ne faceți de rușine, bă! Tocmai astăzi v-ați găsit. Duceți-vă, bă, la muncă, nu la furat!”, se aude din spatele meu, din aceeași zonă cu țipetele.

„Nu știu, eu am venit să votez!”

Maria a dat de un dispecer care preia notificarea. O pune pe Hold, îi zic că totuși nu ar trebui să dureze mult. O intersecție mai încolo e plină de jandarmi în armură, așa că nu ar trebui să fie atât de greu. Șuții se strâng toți în jurul camaradului vizat de mustrările mulțimii, toată lumea se întoarce, trecătorii evită zona, se opresc, unii fac poze, unii filmează. Un autobuz RATP trage în stație, lângă noi, iar francezii privesc la noi ca la bâlci. Șuțul operativ țipă, amenință, își bagă, trage să-și rupă tricoul de pe el. Poliția e pe drum. Deja toată lumea e cu ochii pe ei. E grav. Dispozitivul e compromis. Unul dintre ei dă semnalul – se retrag prin mulțime și o iau pe o străduță în direcția opusă ambasadei. Românul patriot se asigură că mai trage prin gură toți românii care au ceva cu el. Apoi dispar cu toții înjurând, acoperiți de sirenele poliției. Au venit două mașini.

Mulțimea revine pe vechile poziții și ai spune că nu s-a întâmplat nimic. Ies cu Maria să întâmpinăm polițiștii. Eu sunt singurul care a văzut operațiunile, dar franceza mea e precară, iar polițiștii nu știu engleză. Noroc cu Maria care stăpânește foarte bine și traduce ce zic eu. Polițistul vede câteva fotografii făcute de Maria după ce a sunat la Poliție, apare un român care i-a filmat, dar nimeni nu e victima.

O dubă cu politiști care au văzut pozele pleacă în urmărirea șuților. Trei polițiști rămân cu noi și vor să vadă românca scăpată de mulțime. Nu știm cine e, că nu am văzut-o. Mă duc eu să o caut, întreb și îmi este arătată o femeie. Îi spun că a venit Poliția și că poate depune plângere sau cel puțin oferi detalii. Sunt amândouă acolo, victima și prietena ei. Mă privesc lung, iar una dintre ele rupe tăcerea cu o privire seacă – „Nu știu, eu am venit să votez!” În secunda aia am zis că nu aud bine sau poate că femeia crede că sunt cu șuții. Revin la polițist, ne lăsăm datele. Apare lângă noi una dintre ele, își lasă și ea numărul. Poliția nu are nicio victimă care să depună plângere, ne mulțumesc și pleacă.

„Aveau și vremurile alea frumusețea lor”

Acum e seară, iar intersecția e mai vie. Andrenalina le-a ținut și de foame și de frig românilor la coadă în fața ambasadei. Românii filmează coada formată după colț, deja vin rudele care și-au lăsat rând, prilej de nostalgii. Unii își aduc aminte de cozi – ce știm noi, aștia tineri, că noi nu am stat să luăm portocale, nu am stat nici la ouă, nici la pui de Avicola.

Tonul nostalgiei l-a dat chiar „neamțul”, într-o discuție cu o altă conațională, o tipă înaltă, cochetă, remarcată anterior pentru „Mie-mi place Antena 3. Chiar nu știam că sunt cu Ponta”. Își aduc aminte de liceu, de vremurile frumoase ale adolescenței, de petreceri. „Aveau și vremurile alea frumusețea lor!“, spune roșcovanul privind către soție și fana Antena 3.

• Da’ chiar aș mânca acum ceva românesc, spune bărbatul, vizibil marcat de împrospătarea memoriei.
• Am auzit că e un restaurant românesc în apropiere, o stradă mai încolo, lângă piciorul podului, îl lămurește antenista.

Stăm de vreo 3 ore la coadă, iar planurile noastre de a merge la masă sunt cu mult amânate. Discuția celor doi despre bucătăria tradițională îmi aduce aminte că am mâncat doar o tarta au flan. Ne mulțumim doar cu niște pateuri de la o patiserie italiană de lângă ambasadă. Ne-am apropiat destul de mult și ne pregătim să intrăm în curtea ambasadei. Glumim că vom păși pe teritoriu românesc. Vorbim și cu prietenul nostru care ne anunțase că va veni cu vărul și mătusa. Nu vor să stea la coadă, e prea mult. La turul doi, vor fi în țară, oricum.

În spatele nostru, a oprit în coloană la semafor un autocar cu turiști chinezi. Ne fac poze, ghidul le vorbește. Semaforul se face verde, iar chinezii ne depășesc privindu-ne zâmbind. Oare ce le-a zis despre noi ghidul?

Atmosfera e din ce în ce mai vie, probabil și pentru că oamenii văd că se apropie de intrare. Unii dintre ei primesc SMS-uri cu rezultatele parțiale și le împart bucuroși mai departe. Favoriții lor nu sunt nicidecum pe primul loc, dar sunt aproape. Unii încă mai sună la BEC pentru a solicita prelungirea votării. În urma noastră sunt suficiente persoane cât să ocupe încă 2 ore. Mulți au plecat, alții doar au venit și au promis că se vor întoarce peste două săptămâni.

Un agent de pază al ambasadei ne spune că nu au primit nicio directivă pentru a prelungi programul, așa că în vor închide în aproape o oră.

După aproape 4 ore de stat la coadă, suntem primii în față, așteptând semnul gardianului pentru a intra în sala de votare. E impropriu spus sală, pentru că totul este improvizat în holul de la parterul ambasadei – o masă lungă în fața mea, la baza scărilor, la care stau cei 6 membri ai comisiei, flancați de câte două cabine de vot pe fiecare parte. Primim acordul agentului să intrăm. Pe cât de nerăbdători și vorbăreți sunt cei de afară, pe atât de calmi și total nevorbăreți sunt cei din comisie. Se uită la tine, îți dau ștampila, te notează într-un catalog, acum du-te și alege-ți cabina. Intru, BANG!, revin cu ștampila. Pe drumul scurt către ieșire văd și cei 3 observatori, prelinși pe scaunele lor și privind către cabine.

Gata! A durat mai puțin de 1 minut de când am intrat în sala de votare până când am plecat.

Revenim aproape de sfârșitul cozii pentru a saluta câțiva prieteni veniți și pentru festivalul de muzică de la finalul săptămânii. Nu au dorit să vină lângă noi în față, crezând că vor apuca și ei. Nu voiau să sară peste coadă. Unul dintre ei e stabilit în Paris de mai mulți ani și își aduce aminte că în 2009 coada s-a mișcat mult mai repede. Acum i se pare dubios că se stă câte 3-4 ore.

Mai fumăm o țigară, dar e deja târziu. Gazdele noastre au terminat lucrul și ne așteaptă să mergem la cină. Ne aducem aminte că plecasem pentru a lua brunchul. Luăm metroul și ne ducem să îi luăm de la birou, undeva pe lângă Republique, într-o zonă cu clădiri vechi ocupate în mare parte de birouri și restaurante frecventate de localnici. Urcăm în biroul gazdelor noastre și ne punem telefoanele la încărcat pentru câteva minute. Intrăm pe net și vedem că la ambasadă a intervenit jandarmeria, iar liderii PSD iau la mișto mulțimea venită să voteze.

Fiecare înjură cum știe și îi stă în fire. Ne mai uităm o dată pe procentele anunțate pentru ora 9 – Ponta și Iohannis merg în turul doi. Surpriza serii e Tăriceanu, un fel de cal troian al stângii.

Ieșim în sfârșit la cină într-un restaurant taiwanez. De acolo, ajungem pe la vreo 12 acasă. Prima grijă e să văd care-i treaba pe Facebook, ce spun oamenii, ce acuză. Aflăm că în București s-au strâns câțiva tineri în fața MAE. Ne aducem aminte că și noi ne-am simțit jigniți să stăm atât. Nici măcar o mașina de poliție care să asigure paza perimetrului nu a fost acolo.

Restul serii îl petrecem cu gazdele noastre. Stabilim să ne vedem în câteva săptămâni, când vor veni în vizită în România. Dăm un pahar de vin, mai povestim, dar e târziu.

Dimineață aflăm din presă că Premierul, unul dintre cei doi candidați din turul 2, susține că oamenii din fața ambasadei au fost aduși cu autobuzele. Lăsăm telefoanele conectate la politică și ieșim la o cafea. În cateva ore zburăm înapoi acasă.