Mirosul gardeniei. 66 de ani în exil

18_MG_6716

01_MG_6966

La începtul lui decembrie am intrat în tabăra de refugiați palestinieni Bourj al Barajneh din sudul Beirutului. Am ajuns apoi în alte două tabere – Ein el Helweh și Dbayeh. În Dbayeh, alături de palestinieni, erau și refugiați libanezi care fuseseră alungați de războaiele din sudul țării.

Cu două zile înainte, pe drumul până în Baalbek, spre granița estică cu Siria, am văzut sute de corturi mari din plastic alb cu acoperișul fixat cu cauciucuri, în mijlocul campului. Erau tabere de refugiați sirieni.

Unii dintre libanezii cu care am vorbit i-au compătimit pe refugiați, însă alții s-au arătat înspăimântați cand le-am spus că voiam să ajung în tabere: „Criminali! Pistoale la brâu! Atentate! Nici armata libaneză nu are curaj să intre acolo!”

Haissam, traducătorul meu, mă aștepta la intrarea în Bourj al Barajneh. Mi-a zâmbit puțin forțat, cu degetele tremurânde și ușor îngălbenite de la prea mult tutun. A trebuit să primesc aprobare pentru poze. Am intrat într-o cameră mare cu fotolii de jur împrejur; vreo 10 bărbați fumau și ne priveau suspicioși, dar zâmbitori. În biroului șefului, un bărbat slab cu niște ochi tulburi, era un tablou cu moscheea Aqsaa, iar dedesubt scris: Jerusalem, Palestine.

Faptul că eram fotograf independent nu a fost bine văzut de liderii taberei Bourj al Barajneh. Le era teamă că sunt spion.

În timp ce așteptam aprobarea, i-am spus lui Haissam ca toți prietenii libanezi mă sfătuiseră să nu vin în tabără pentru că… Și m-a întrerupt: “Pentru că suntem animale!?” m-a întrebat, emoționat.

02_MG_9076

Cei mai mulți sunt acolo de câteva generații, de când bunicii sau străbunicii lor au ajuns în ’48. Au fost atât de mulți și de așa mult timp încât nici locuri în cimitir nu se mai găsesc.

Refugiații palestinieni au pașapoarte emise de statul Libanez, dar care nu le atribuie și cetățenia libaneză, chiar dacă aceștia s-au născut pe teritoriul Libanului sau chiar dacă unul dintre părinți este libanez. Pe de altă parte, numărul refugiaților palestinieni din Liban se apropie de 450.000 (toți refugiații din Liban depășind 1,5 milioane) populația Libanului fiind de 5 milioane.

Cei care încă trăiesc în Teritoriile Palestiniene nu le mai pot părăsi. Toate țările din jur și-au închis granițele pentru refugiații palestinieni. Cei din tabere nu se mai pot întoarce în Palestina și nici nu pot pleca în alte țări pentru că nu au bani. Pentru cei mai mulți, singurul venit este ajutorul financiar lunar din partea UNRWA: 100 de dolari/familie, plus încă 33 pentru fiecare membru.

03_MG_7093

De cele mai multe ori, spațiul dintre clădiri era mai degrabă un hol. Trebuia să ne lipim de perete că să facem loc scuterelor care zburau de colo colo.  Aleile erau ude și noroioase din cauza apei care se scurgea permanent din rezervoarele aflate pe acoperișuri.

04_MG_7198

De peste tot atârnau niște cabluri care erau încâlcite cu țevi subțiri de apă. Zeci de oameni au murit electrocutați.

05_MG_6950

Am urcat pe una din cele mai înalte clădiri din tabără: case construite unele peste celelalte, mai totul era gri. Urmele războiului erau încă vizibile peste tot. Zeci de clădiri erau nelocuite datorită riscului de prăbușire.

În toată tabăra se foloseau generatoare de curent electric. Din cauza asta, lumina din încăperi – de regulă un singur bec – scădea și creștea în intensitate de parcă era vie, de parcă respira.

06_MG_7554

În această obscuritate, câțiva tineri făceau repetiții pentru un festival de dansuri și cântece tradiționale (dabke).

07_MG_9090

În Bourj al Barajneh a fost refăcut sistemul de canalizare cu bani primiți de la UE, însa în Dbayeh nu exista apă curentă. Șoferul îmi arată banii caștigați pe apa adusă cu cisterna. Refugiații plătesc 10 dolari pentru 1000 de litri, însă apa nu poate fi folosită decât pentru spălat. Un om spune că apa e mizerabilă: „Am testat-o și am gasit 22 de patogeni”.

08_MG_7860

Aproape 75% dintre refugiații palestinieni nu au serviciu. În 2010 s-au eliminat multe dintre restricțiile de pe piața muncii, însă doar 2% dintre refugiații palestinieni lucrează legal în Liban. Meseriile de medic, avocat, inginer și slujbele din sectorul de stat sau orice alte meserii cu sindicat nu pot fi ocupate de refugiații palestinieni.Cei mai mulți lucrează în construcții, în piețe sau în prăvăliile din tabere.

Haissam: „Nu mai ai unde să te angajezi. Înainte, toți aveau slujbe în tabără; chiar și libanezii veneau să lucreze aici”, arătând spre ruinele unei foste fabrici de conserve.Salariile sunt într-o continuă scădere, mai ales pentru că multi refugiați sirieni sunt disperați după un loc de muncă și acceptă salarii foarte mici.

Nici pentru libanezii de rând nu e usor. Trei muncitori vorbeau pe stradă despre valul de concedieri ce urma să vină la sfârșit de an: „Afacerile nu mai merg. Lumea nu mai cumpără mai nimic; toți fac economii din cauza războiului”.

09_MG_7031

La clubul de fotbal din tabără, antrenorul m-a dus într-o camera fără nici măcar un bec. Acolo, cu lanterna telefonului și cu o brichetă a luminat trofeele câștigate. Spre ieșire, antrenorul m-a întreabat cu cine țin: Madrid sau Barcelona? I-am răspuns la întâmplare Barcelona, răspuns care l-a dezamăgit, explicându-mi că numai madrilenii au susținut statul Palestina.

10_MG_9285

Am intrat și într-o sală unde trei copii jucau Counter Strike în rețea. Aici, băieții ăștia cunosc ce înseamnă razboiul adevărat înainte să ajungă să-l joace pe calculator. Alți șase băieti pe la 20 de ani jucau biliard în aceeași cameră, cu Arafat veghindu-i de pe perete.

*

Am vorbit câteva minute și cu directorul spitalului din Bourj al Barajneh. În clinicile UNRWA nu mi-a fost permis nici măcar să intru, cu toate că i-am contactat dinainte să ajung în Liban. Oamenii erau nemulțumiți de costul și calitatea serviciilor medicale. Când i-am întrebat despre spitale și clinici, mai mulți mi-au răspuns ironic: „Panadol pentru orice!”.

Directorul spitalului a afirmat că palestinienii primesc 50% reducere la costul spitalizării în clinicile libaneze, iar în anumite condiții, alți 50% îi pot primi de la Palestinian Social Help. Chiar și așa, le ramâne să plătească integral costul medicamentelor. Pentru că sunt obligați să plătească înaintea internării, chiar dacă e o urgență, ei recurg câteodată la gesturi disperate: un palestinian i-a pus cutitul la gât doctorului libanez pâna i-au tratat copilul; a fost arestat apoi, dar a zis că nu-l intersează atâta timp cât copilul său e sănătos.

11_MG_7781

Farmacistul din Ein el Helweh spune că cele mai cumpărate medicamente sunt citostaticele și antibioticele.

12_MG_9240Doctorii din tabără nu fac vizite la domiciliu. Tatăl unei fete de 30 de ani, îmi arată o poză cu fiica sa “frumoasă și deșteaptă”, de când avea doar vreo 10 ani. Mă duce apoi în camera alăturată de unde am auzit gemete de când intrasem în casă. În pat, aceeași fiică, cu un corp imobil și o greutate egală cu vârsta. De fiecare dată când este nevoie, părinții trebuie să cheme un doctor libanez din afara taberei.

13_MG_7126

Un baiat cu dizabilitate se îndreaptă spre o înmormântare, având în brațe un vas tradițional cu cafea. Majoritatea refugiaților cu dizabilități lucrează în atelierul de suveniruri din tabără. Aici e singurul loc unde își pot asigura un oarecare venit – în tabără nu există școală pentru copiii cu nevoi speciale, iar cele din Beirut sunt mult prea scumpe.

14a_MG_6789

Directoarea gradiniței din tabăra de refugiați ne-a primit cu brațele deschise. Fiecare încăpere purta numele câte unui oraș din Palestina. Cei mai mulți copii s-au bucurat când au văzut aparatul foto. Steluțele din frunte erau un fel de calificative. Am ajuns la sfârșitul programului, iar microbuzele îi așteptau în fața grădiniței. Elevii mai mari învățau în școli adminstrate de UNRWA, dar nu în interiorul taberelor (cel puțin nu în Bourj).

În trecut, procentul de promovabilitate al studenților palestinieni înscriși la universitățile libaneze era de aproape 50%. Azi, aproape 95% nu mai termină studiile. Nici Haissam nu a reușit să termine facultatea din cauza costurilor (peste 10.000$/an). Acum dă meditații la engleză și la matematică copiilor din tabără.

15_MG_9335

Pe marginea unei alei, trei copii încercau să-și facă tema la geografie la lumina telefonului. Până acum 15-20 de ani, nu era lumină noaptea, iar copiii mergeau să-și facă temele pe șoseaua dinspre aeroport.

16_MG_7684

Liderul Fatah din Ein el Helweh, Generalul Lino, a fost mult mai deschis la dialog. În viziunea lui, principalul pericol pentru generația viitoare este extremismul: „Un număr considerabil dintre cei care nu vor avea acces la educație se vor îndrepta spre extremism. Așa vom pierde această generație.

În taberele noastre coexistă toate cele 18-19 facțiuni palestiniene: Palestine Liberation Organization (Fatah), Palestinian National Alliance, dar și unele grupări islamice armate. Aceste facțiuni există pentru a ne proteja oamenii, deoarece situația nu s-a stabilizat încă în Liban. Există tensiuni. Încă nu avem sentimentul siguranței, în special după masacrele din taberele Sabra și Shatila, din timpul războiului civil din Liban. Avem încă temeri, iar armele din mainile noastre ne oferă un sentiment de siguranță în păstrarea situației sub control.

Pericolul principal vine în special dinspre extremiștii islamiști, așa cum se întâmplă acum în Irak și Siria cu ISIS. Extremiștii au încercat să ocupe tabăra El Baddawi, însă i-am putut elimina. „Extemismul nu ține cont de naționalitate. Cei care formează ISIS provin din peste 60 de țări.

17_MG_7979

Pe una din străzile din Ein el Helweh era desenat același chip de mai multe ori. Era Ashraf, bodyguardul generalului Lino. Am fost dus la familia lui care locuia foarte aproape. În 2011 a dezamorsat o bombă destinată lui Lino. Pe unul dintre cei doi atentatori l-a împușcat în picior. În final, cei doi au fost arestați de armata libaneză. După câteva luni, Ashraf a fost împușcat de opt ori în timp ce lucra în magazinul sau. Tatăl lui parea să aibă peste 80 de ani. Mama stătea în ușa bucătăriei și asculta totul; repovestit a câta oară?! Deasupra aceleiași uși era fotografia lui Ashraf.

Politica e din ce în ce mai hulită de către refugiați. Mulți spun că lucrurile nu se îndreaptă tocmai din cauza politicii. Un bătrân din Dbayeh – care era cea mai mică tabară – zicea ferm: “Aici nu avem nici o organizație politică! Fără politică aici! Zero!”

18_MG_6716

După 66 de ani în exil, refugiații au început sa-și piardă speranța în Autoritatea Palestiniană. Dar nu au multe alternative. Aici, lumea trăiește cu amintirea trecutului și cu ceea ce ar fi putut realiza Autoritatea. În tabere, imaginea lui Arafat este peste tot. În schimb, chipul lui Abbas nu l-am vazut decât o dată. Întrebându-l pe Lino, acesta a răspuns: “Yasser Arafat a reprezentat o mare speranță pentru poporul Palestinian. El ne-a transformat din refugiați care stăteau cu mână întinsă în luptători pentru libertate; simțeam că aveam un cuvânt de spus.”

În toată nebunia asta, Haissam reușise să aibă grijă de câteva plante în jurul casei. Înainte să plec, mi-a spus: “Păcat că nu e vară, să simți mirosul gardeniei.”

2 comments

  1. Miruna   •  

    Este atat de trist cand te gandesti ca fiecare copil nascut in aceste locuri sordide, este condamnat. Intr-un loc in care nici speranta nu mai exista.

  2. John Aidi   •  

    Este dureros sa citești ce se întâmplă și cum trăiesc în tabere. Da o senzație trista ca este o lume uitată … dar care încă se zbat sa trăiască
    Incredibil articolul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *