Întâmplarea a făcut ca, pentru o perioadă, manelele şi muzica denumită generic “house” să ajungă să fie hulite la pachet. Două culturi de petrecere, manelele venind pe filiera nunților, botezurilor și aniversărilor familiste deci pe filieră lăutărească tradițională, iar “house-ul” eclozând timid la sfârșitul anilor nouăzeci în rândul tinerilor urbani devoratori de modele vestice (cum zicea Liviu de la MCM la prima ediție Mission: “parfumul occidental de care aveam atâtă nevoie“).

La sfârșitul anilor nouăzeci, un segment al societații a simțit nevoia să ia o poziție, “house”-ul fiind descoperit și asociat repede cu o anumită cultură urbană de noapte (de club) ce implică şi droguri, iar manelele fiind bineînţeles asociate cu etnia romă plus dimensiunea turcească din români – pe scurt, cu tot ce trage în spate societatea românească civilizat-orientată. Ambele direcții duceau la pierzanie, la o aparentă imbecilizare, erau acuzate prăjeala pe house si cocălăreala manelistică, “pastilații” și “țiganii”.

“Pastilații” și “țiganii”, doi inamici abstracți

Doi inamici abstracți care amenințau viitorul țării și care au mers o vreme în tandem în imaginarul public. În fapt, la sfârșitul anilor nouăzeci se reliefa firav o clasă de mijloc. Până să se trezească gardienii, anubișii adevărului artistic național, erau dese întrepătrunderile cu toate zonele pop. Înainte de marea schismă intelectuali-manele din anii 2000 lucrurile erau ceva mai relaxate și erau multi adolescenți care frecventau ambele lumi și ascultau intercalat în Cielo și manele și house (sau orice mutație a lui). Chiar și azi prin “cartiere” lucrurile stau mult mai eterogen, în Berceni la Club 178, se trecea de la manele la r’n’b la hip-hop și înapoi cu mare lejeritate.

Intenția mea de a trasa în paralel destinul manelelor si al “house”-ului funcționeză parțial, câteodată forțat, fiind totuși susținută de suprapuneri culturale ce țin de o ecologie mentală comună, dar și de rețete economice.

O istorie comprimată e necesară – începe înainte de revoluție, trece prin atacul lui Pruteanu și ajunge la agitaţia recentă cu Romeo Fantastik unde a explodat un conflict house-manele online ce deja părea greu de imaginat, clubul Eden fiind brusc un teren revendicat cultural, scandal old-school și oarecum provincial (gen depeșarii cu rockerii, dar acum condimentat generos cu rasism).

Pe lângă celebra “confruntare” dintre Adi Minune şi Pruteanu de prin 2002 au mai existat şi alte momente de delimitare. Festivalul Stuff Stock vamaiot a debutat şi ca o reacţie directă la avântul manelelor (dar şi al “house”-ului), aşa cum urla Mircea Toma într-o noapte de pomină a Stufstock-ului: aici n-o să cânte niciodată Guţă!

În România anilor ‘60-‘70-‘80, rockul a fost graal-ul. Într-o anumită măsură, şi jazz-ul, dar nimic nu se compară cu impactul culturii rock în ierarhia muzicală a intelectualului român. Cu toată veneraţia vestului la pachet, rock-ul era muzica libertăţii. Puteai să justifici orice deviere stilistică atâta timp cât puteai să-i refaci genealogia şi să-i găseşti origini rock. Rock-ul, fie el mai hard, mai pop sau mai progresiv, a ţinut în braţe adevărul. Toate manifestările pop în afara rockului n-aveau şanse să aceeadă la rangul de “muzică adevărată”.

Astfel, muzica de nunţi şi muzica “exclusiv” de dans, erau condamnate superior. De pildă, sunetele electronice din sfera rock-ului progresiv erau respectate, iar muzica electronică de dans de multe ori expediată. În cazul manelelor (care sunt și pop și electronice) mai adaugi doza de rasism şi orientalofobia unei pături intelectuale şi obţii stencilul celebru “maneaua ucide”. În perspectivă, am putea zice că minţile românilor începând cu sec. 19 au fost colonizate de occident în timp ce corpurile ne erau deja colonizate de orient. Şi de aici schizofrenia, lupta cu propriul corp, deşi Spinoza ne-a avertizat: “nu ştim ce poate face corpul”.

Cum scria un intelectual local într-un studiu suspect: “manelele activează organele de la buric în jos”.

Asta e fundația, placa de beton de sub parter. Un rock super fâsâit marca Cargo, Talisman, Iris, Holograf, Compact, Proconsul, putea şi poate să fie popular (zeci de) ani la rând, chipurile să ne activeze de la buric în sus, să bifeze toate festivalurile-beri(i), poate chiar un mic stadion Ursus, iar intelectualul român să nu fie deranjat o clipă, ba dimpotrivă, să facă bonding şi să-i re-legitimeze tacit sau nu. Nostalgia trecutului de rocker rebel pletos în lupta cu comunismul funcționa ca mantră legitimatoare în această hegemonie culturală. Intelectuali, artişti din zona literară și a teatrului, în timp ce băgau anti-manelism (la începutul anilor 2000) plângeau în fiecare zi ascultând Urma la Green Hours.

În anii aceia s-a accelerat aversiunea faţă de manele (nu la televizor, unde tabloidizarea înghiţea orice). În schimb, evenimentele de muzică electronică (implicit şi house-techno), au devenit oficial profitabile, s-au integrat mai bine economic pe modelul unei industrii de petreceri de tip occidental, cu promoteri şi sponsori, pe diferite categorii de piaţă, pe nişe de divertisment, de la Club Bamboo la Rokolectiv. Muzica electronică de dans şi-a căpătat acceptarea mainstream. Tinerii urbani au părăsit repede “discoteca” și au îmbrațișat “clubul”.

Pseudo-industria din jurul nunţilor a rămas însă în logica anilor nouăzeci, desfăşurându-se în jurul unor personaje interlope, tot felul de “boieri” mafioţi care mai şi umilesc artiştii cu varii ocazii. Azi, piaţa sau bursa manelelor e youtube-ul, ca de altfel peste tot în sud şi în orientul mijlociu, unde înfloreşte muzica contemporană de nuntă (kucek, dabke, halay, electro-chaabi etc.).

Informații utile

În 2000 se lansează The Mission, prima marcă de petreceri house și techno, începutul “specializării”, iar în 2005 apare entitatea Sunrise care duce rețeta pe culmile succesului.

În ultimii ani au apărut mulți pusheri de evenimente, Color, Wedance etc. în jurul muzicii techno sau house cu mici “derapaje” spre disco sau genuri înrudite, dar și gazde oficiale minimal techno precum GuestHouse sau venerabilul Kristal. Clubul Control adăposteste și el petreceri pure house sau techno, iar Clubul Eden a devenit direct loc de “after”.

Cluburi de manele mari: Hanul Drumețului (printre primele), Balkan (KanaJambe acum), Million Dollars, Bio-Bio, Tranquila, Casa Manelelor (Vitan), Restaurant Cina (Regie).

Cluburi de manele sunt peste tot, din centrul vechi, prin Magheru până în Militari (Godfather), Drumul Taberii sau prin Berceni, Pantelimon, tot orașul e împânzit, exact cum sunt împraștiate și cluburile de house, electro, etc.  La prima vedere, ipoteza care îi plasează pe unii la centru și pe alții la periferie nu mai funcționează. Câteodată cluburile de manele sunt lângă noi, dar nu le vedem, ascunse în plin văz.

 Investigații de noapte

Navigând intens între aceste lumi am observat că lucrurile s-au semi-așezat, viața de noapte s-a nișat (parțial pe modelul societății). S-au format insule culturale distincte care, deși se află de multe ori în proximitate, se intersectează foarte rar.

În cei 10-15 ani care au trecut au apărut și alte zone de divertisment nocturn, unele ceva mai cețoase ca identitate, mai rafinate în ce privește muzica electronică și de dans, altele mai clare cu înclinații precise indie/wave, hip-hop, d’n’b, dubstep, etc. Deși aceste arhipeleaguri s-au discriminat sau evitat reciproc, au fost nevoite să coexiste într-un spatiu cultural înghesuit și conservator.

Vama Veche e alt exemplu de capsulă culturală. De peste 15 ani, în fiecare vară se încearcă prin muzică și imaginar conservarea unui de mult trecut moment originar hipiot care trebuie muls până la deshidratare. În Vamă acum câțiva ani aveai senzația că esti în alt fel de buclă, la toate terasele rula același playlist blocat riguros undeva între anii 1995 si 2000 (plus câteva hituri rock atemporale), vedeai același comportament și orizont al distracției, era un fel de distorsiune a timpului, ziua sau noaptea puteai să parcurgi plaja cu aceeași piesă în toate boxele pe lângă care treceai.

Toate aceste auto-segregări culturale intră în vibrație pe anumite frecvențe. Înăuntrul acestor pseudo-comunități regăsești multe elemente comune: ierarhii, valori, coduri, atitudini, tipare de comporatment similare (sau câteodată prin antinomie perfectă, rezonante). Toate aceste “lumi” care se intersectează atât de rar și de multe ori se resping stau pe aceeași fundație care le transcende: societatea românească conservatoare, ieșită doar parțial din paradigma morală a religiei, plină de pardoxuri și contradicții pre-moderne (vezi actualitatea filmului “Aferim!”).

Enclavizare și safari

Oamenii care frecventează petrecerile Sunrise în București, publicul și organizatorii Sunwaves, cei care orbitează în jurul [ar:pi:ar] (sigur, nu în totalitatea lor) detestă lumea manelelor și păstrează o distanță cât pot de mare între ei și orice expresie “manelistică”.  În jurul “scandalului” Romeo Fantastik pe FB cei mai inverșunați erau fani și organizatori Sunrise, chipurile se contaminase terenul unde urma să fie petrecerea de “48 de ore” cu vestiți DJ imaculați.

Invers, deși mulți tineri care merg la lăutari ies și în cluburi de house, mulți dintre aceștia încă asociază lumea aia cu “pastilați” sau cu alte sentințe mainstream.

Ce-i drept, și Kristal e un de club de house în care se amestecă multe clase sociale (se vine din comunele limitrofe la Vilallobos), petrecerile Mission au și ele un public larg, Color la fel, o audiență amestecată, mai sunt cluburi de fițe în care n-am fost dar unde asculți muzica “electronică” de dans mainstream aproape de zona radiourilor Kiss FM, Vibe FM, chiar Zu. Oricît de algoritmic ar fi produse piesele, e și ăla un soi de electro-house-pop. Dar și în piesele pop românești de azi de multe ori se strecoară un vibe manelistic, nu foarte bine ascuns.

În peisajul nocturn al Bucurestiului se auto-delimitează enclave, comunități fondate pe afinități culturale și de clasă, sau direct clivaje culturale, totul într-un spațiu de câțiva metri. Stăm ca sardinele în București, dar nu ne intersectăm prea des în noapte.

Puțini trec “barierele”, dacă nu ne aduce Schiop Ferentari-ul noi nu mergem în el, dacă nu vine Romeo Fantastik la Eden noi nu-l cautăm, dacă nu vin manele la Control, Eden și alte petreceri din cercurile noastre nu mergem în cluburile manelistice iar ca versiune extremă ce se înscrie direct în tipul de exploatare clasică safari, daca nu avem tur ghidat noi nu mergem pe teren (vezi Train Delivery – tur cu ghid la canal). Sunt teritorii, “zone” abordate în genul “Picnic la Marginea Drumului”, în care nu intrăm fără echipament de protecție, fără călăuză, indigen sau inițiat care a navigat des pe apelele subterane urbane, chiar dacă ele nu sunt foarte adânci și în fapt sunt translucide.

Deși la câțiva pași unul de altul, oamenii de la Control-Eden în proporție de 90 la sută nu merg la Balkan (KanaJambe acum), Bio-Bio (acum s-a mutat în Grozăvești), ce să mai vorbim de deplasări până la Million Dolllars sau Hanul Drumețului. Se știe demult, clasa de mijloc civilizată are nevoie de jeep-uri, de armură, puști, plase de sfoară, vaccinuri și alte stimulente auto-imune pentru a ieși din green-zone.

Similitudini pe fond conservator

În timp, paralelismul ăsta şi ignorarea mutuală pe termen lung au creat un soi de stângăcie reciprocă la confruntarea dintre  “lumi”. Necunoaşterea codurilor acceptate în interiorul altui teritoriu duce imediat la expunere de multe ori jenantă (sau direct șoc cultural). Din Control (sau Casa Jurnalistului, unde se ascultă manele serios) sari direct la Balkan (KanaJambe) pentru prima oară în viaţă şi imediat cum intri începi să te desfăşori în dansuri libere hipioate, căci ţie îţi plac sincer manelele şi te împing la destrăbălarea corporală acceptată la tine în green zone-ul cultural.

În Balkan însă dacă o fată se comportă aşa e imediat reperată şi se iau bărbaţii de ea, devenind brusc agresivi în stilul macho consacrat.  Dacă văd că “nu te respecţi”, nu te respectă nici ei, dansând liber şi mega-extrovertit eşti imediat asociat(ă) cu zona “drogaţi”, “nebuni” şi în cazul fetelor “uşoară”. Eşti imediat luat(ă) la mişto, luat(ă) în colimator. În cazul fetelor bărbaţii încep instant să se apropie/atingă erotic întrecând mult măsura, ceea ce altfel n-ar face cu nicio o fată din club care dansează în parametrii acceptaţi şi care a venit cu “prieten”.

La cluburi de manele nu te duci singur, aste e clar. Iar “singură” este de neimaginat, nu poţi fii altceva decât prostituată camuflată. Altfel, dacă eşti în cuplu şi cineva vrea să danseze cu prietena ta, eşti întreabat înainte, oamenii sunt foarte politicoşi, funcţionează un respect d-ăsta pre-feminist, “femeia fiecăruia” pe filiera creştin ortodox oriental conservatoare, femeile nu pot fi atinse sau privite atât timp cât au venit cu un bărbat, femeile nu se pot îmbăta monstrous şi face scene, nu îşi pierd cunoştinţa prin cluburi.

Dar şi lumea din jurul nopţilor house-techno e tradiţionalistă şi dirijată de prejudecăţi, nimeni nu epatează prin dans, eşti privit ciudat dacă te exhibi dansant, dacă te îmbraci ceva mai extravagant, pe scurt dacă dai semne gay/queer eşti luat în vizor. Şi aici femeile rămân integre, machiate (composed), se reîmprospătează permanent, fac faţă şi la after-uri prelungi fără să-şi degradeze vestimentaţia sau comportamentul, atât cât se poate. E clar un efort care vine pe fondul unei societăţi ne-reformate în opoziţie cu nordul Europei, în cluburi britanice sau scandinave unde emanciparea s-a produs, iar femeile petrecăreţe se trosnesc pe alcool sau orice altceva cot la cot cu bărbaţii, fără ezitări pudibonde, până la mers patruped.

Oamenii care compun aceste enclave nu transgresează lumile, ci aşteaptă să le fie reproduse de fiecare dată aceleaşi condiţii – chiar dacă locaţiile se mai schimbă – în care ei la un moment dat s-au distrat fantastic. Pare că vor să replice acel moment la infinit, în loop, nimeni nu mai riscă, în cazul petrecerilor minimal-techno e un soi de profesionalizare a ieşitului în club, o specializare fără scăpări. De la flyer, muzică, sistem de sunet, visuals, la droguri şi DJ totul trebuie să fie într-o armonie perfectă, mereu aceeaşi, care să asigure un cadru în care să nu fie loc de imprevizibil, în care să-ţi poţi savura dansul la fel de minimal şi “extazul” ceva mai maximal.

În lumea manelelor nu există decât formații, în lumea Sunrise, Mission, etc. nu există decât DJs, sau rar seturi live din fata laptopului, ținute de un singur om. O antinomie perfectă și oarecum sugestivă în ce privește distanța între lumi. Soliștii maneliști se plimbă printre oameni, DJ-ul întotdeauna stă undeva pe un podium mai înalt, cu accesul păzit de bodyguarzi. Vocea și versurile sunt fundamentale în lumea lăutăriei și insesizabile la petrecerile house-techno.

Dacă azi cei care frecventează ambele lumi ajung prin cluburile de manele pe la 3-4 noaptea după o rundă de club de house, ajung aici și pentru că doar în lumea manelelor poți să-ți etalezi statutul, să te arăți. În celelate cluburi de noapte ești absorbit de marele personaj colectiv, ești un ilustru anonim, oricâți bani ai avea, orice fițe ai purta, te amesteci cu mulțimea dansantă. La manele ți se rostește numele, participi, e un tip de comunicare care dă dependență și pe care nu-l mai regăsești decât la nunți.

Cluburile de manele sunt prelungiri ale nunților. Tot comportamentul vine de acolo și e luat la pachet și transferat în club/restaurant.

Sacoșa cu bani stă agățată de sintetizator, unde însarcinatul cu colectarea live a banilor depune “milioanele”, întotdeuna e cineva care bântuie prin spatele solistului ca o umbră.

Condiția lăutarului vs condiția DJ-ului

Oricine ai fi (Florin Salam, Adrian Minune, etc.) tot lăutar eşti, adică nimeni nu aplaudă, nimeni nu se încinge cu adevărat până nu scoate banul. Doar atunci se activează şi se poate exorciza (ca bărbat) dansând (sau nu),  atunci e momentul barosanului.

Lăutarul e subordonat barosanului. Ierarhia asta funcţionează încă nealterată. Maneliştii sunt staruri care nu se pot realmente bucura de statutul lor, sunt pseudo-staruri, căci în fapt sunt pe ultima treaptă a ierarhiei – după client, după patronul de club, după eventual interlop şi chiar după agent (ex. Bursuc). Florin Salam e super-popular, dar cânta la Balkan Club miercuri într-un club semi-gol, iar când intră pe scenă anunţat până la epuizare de precedentul lăutar nimeni nu schiţează niciun gest de apreciere. Noi ne-am înghiţit “uu”-ul.

În universul lăutăriei entuziasmul apare greu, oamenii sunt extrem de pretenţioşi, cum îmi zicea un muzician veteran, “se uită de sus până jos, de la freza la pantofi, trebuie să fii impecabil”. Nu se urlă niciodată pentru artist, piesă se termină şi se lasă liniştea. Mesenii se aplaudă mai degrabă între ei, clientul e central, lăutarul e vehicul, d-aia poate cânta piese cu versuri independente de gen, poate fi femeie sau bărbat în funcţie de piesă, de situaţie.

Baștanu’, șmecheru’, te poate întrerupe oricând în timpul piesei (recurentul “Solo!” al vocalistului care anunţă formaţia că se cere ceva), orice hit, oricine ai fi, în plus dacă decartează gros poate cere direct o altă piesă. E un soi de battle pe valoare între petrecăreţi. Abia începe Dubai Dubai şi pac “Solo!”… întotdeuna laşi să înceapă piesă, să se încingă puţin lumea la dans şi atunci te bagi peste vocalist, să simtă toată lumea puterea ta, “forţă!” şi lăutarul o ia de la capăt.

Dacă vrei să nu-ţi schimbe piesa trebuie să descarci bacnote continuu. Şi nimeni nu poate fi refuzat, nici un manelist nu refuză o dedicaţie (chiar dacă sunt bani puţini), mecanismul ăsta e fundamental. Dacă eşti petrecăreţ tupeist ceri direct o baladă, tu practic ai dreptul să rupi petrecerea. Iar “barosan” poate fi oricine, la fiecare masă cineva poate prelua rolul, oamenii se împrumută de bani că să fie o seară “boieri”. Nu vii la Balkan Club sau la Hanul Drumețului fără muniţie. Șa Million Dollars atmosfera e mai destinsă, dar tot trebuie să ai câteva “milioane” la tine. În cluburile de manele şi la nunţi nu s-a trecut la RON.

În jurul manelelor dedicația e de bază – Taraf TV si Mynele sunt posturi de dedicații, radiourile pirat de manele la fel își petrec tot timpul executând cererile ascultătorului.

În schimb, la petrecerile Sunrise sau la GuestHouse, și în general în lumea eternului “minimal” nimeni nu poate întrerupe muzica vreodată, publicul este subordonat DJ-ilor iar muzica trebuie să curgă constant. Ce-i drept, nici la Control sau la alte petreceri din centru nu mai întrerupe nimeni muzica, dar nu are caracterul ăsta ritualic.

În arealul Sunrise, Ourown.ro, etc. există o întreagă ierarhie a celor care se pot apropia de DJ, care pot sta în backstage: mai întâi (alte brățări) unde după caz e un alt sistem de sunet pentru VIP (tot Funktion 1 daca se poate) iar acolo, bonus level,  cei care stau chiar în spatele DJ-ului (sau au acces la al doilea backstage, mega privat). Doar pentru cei care în ani de zile de petreceri și-au câstigat dreptul de a fi intimi cu maestrul mixatului.

Alte coduri, dar tot pe valoare o ard. Funcționează un paralelism cu lumea manelelor, căci acest backstage inabordabil a apărut de-alungul anilor tocmai ca să impiedice creaturile nopții autohtone să vină la DJ și să ceară piese, deși chiar și acum mai vin (rar) oameni mestecând în gol cu smart-mobilul pe care e scris o piesă. Pe la câte un after obscur pot să-i mai vezi pe unii că vin cu bani să ceară un Guy Boratto din 2007. Fondul e același și organizatorii au dus o luptă culturală intensă ca să-i “educe” în alt spirit de club.

Pe manelistii soliști îi iei direct de gît, îi pupi, le lipesti bani pe frunte, live la scenele astea am avut senzatia unui oarecare abuz, mai ales în cazul lui Adi Minune unde noi venisem ca niște fani d-ăștia fără speranță, sau la Salam în intimitatea forței lui copleșitoare. N-aș fi îndrăznit să-i scurtcircuitez transa vocală în veci, aici un puști de 20 de ani s-a băgat peste el și a început să-i toarne în ureche faze și dedicații întrerupând o super improvizație.

Coincidentia oppositorum

În lumea [ar:pi:ar], “romanian techno”, piesele nu sunt importante, este fetişizat mixajul, pot rula lejer 2-3 piese simultan, un kick de-acolo, un pad de dincolo, şi un hi-hat pe contratimp din altă sursă, dar în principiu piesele nu se pot repeta chiar dacă nu le distingi neapărat.

În cluburile de manele piesele sunt foarte importante, hiturile sunt cerute de câte 3-4 ori la rând pe noapte, de fiecare dată de altcineva. Sunt o suită de puncte culminante, trebuie să creşti temperatura rapid şi după aia să nu o laşi să scadă.

La minimalişti trebuie să fierbi încet, la foc mic, ore întregi, într-o muzică non-evenimenţială, un fluviu din care doar mai dispare câteodată bass/kick-ul la revenirea lui trezind de fiecare dată, negreşit, un minim entuziasm. Comportamentul e aproape hipnotic, chiar dacă sunt 30 de oameni la Traian 42 sau 3000 la Sunwaves o să ai reacţii identice la stimuli similari. Lipsa punctelor culminante e cumva marca de prestigiu a acestor seri.

Totul indică un conservatorism pe mai multe planuri, de la tipul de dans, oarecum reţinut, să-ţi păstrezi energiile pentru cele 24 de ore prevăzute în fişa postului, la lipsa oricărei dimensiuni queer (nimic făţiş oricum), homofobia lucrează latent, rasismul la fel, în ciuda culturii House care provine exact din lumea gay african-americană. Dar şi tipul de interacţiune socială, ierarhiile în funcţie de DJ, vânătoarea bărbaţilor, denotă ceva omniprezent în societatea înconjurătoare. Chiar şi aici, la aceste petreceri interminabile, mai eşti întrebat de câte un post-adolescent dacă poate să danseze cu prietena ta.

În ambele lumi, prima oară când am mers ni s-a vorbit la început în engleză, am fost imediat identificaţi că fiind “străini” într-un fel sau altul, în cluburile de manele numai şi pentru că aveam părul puţin mai lung şi barba netunsă.

Dar la Sunrise(-waves) formula hiper-conservatoare este vizibilă mai ales în line-up, acolo parcă nu se schimbă nimic, de zece ani la Sunwaves se perindă aceeaşi DJ locali şi internaţionali, câteodată chiar la acelaşi ore. La fel şi la manele, odată hit-urile consacrate (de Florin Salam de cele mai multe ori) sunt cerute tot anul în neştire, intră în heavy rotation. Doar că se perimează mult mai accelerat.

În sensul asta e interesantă percepţia timpului în industria manelelor, piesele sunt anunţate întotdeauna că cel mai nou hit, fiecare artist pe rând declara că bagă “cel mai nou sistem” (la Miss Piranda 2011 de exemplu unde au au cântat foarte multe staruri succesiv, devenise halucinant). Conform pseudo-industriei manelelor noi am intrat în 2015 deja din septembrie, simultan cu lumea fashion-ului.

Orarul e oarecum similar. Întotdeuna lăutarul principal al nopţii intră pe la 3-4 dimineaţa şi o poate ţine până la 7-8  fără probleme. La GuestHouse la fel (dar şi în alte cluburi, Eden, Control). Mai extrem totuşi e că într-o noapte la Balkan, unde urma să cânte Florin Salam, la ora 1 nu era picior de om, nici măcar formaţia clubului nu începuse. Oamenii au început să se prezinte pe la 2 iar Salam a apărut pe la 3 jumate şi ţinut-o intens până la 5 şi ceva după care a dispărut subit. În schimb, la nunţi, lăutarii pot cânta 24 de ore doar cu scurte pauze de haleală şi şpriţ – ceea ce trimite că analogie la seturile minimalistilor locali care o ţin până spre un “after” infinit.

Obsesia cu sistemele de sunet, și aici o sincronicitate perfectă, nicio formație de manele, niciun lăutar, niciun club de manele nu folosește altceva în afară de Dynacord (chiar și când cantă la Londra sau în Italia) în schimb in zona techno-house-ului minimalizat  este cerut exclusiv Funktion One, sistemul de sunet e trecut pe afiș, sau măcar în event. Dacă n-ai Funktion One nu vine nici dracu. La fel dacă nu folosești Dynacord, de la mixer la boxe, nu-ți cântă niciun lăutar.

Diferenţa între tipurile de iluminat ale localulilor e profund sugestivă în ce priveşte viziunea despre ieşit în oraş. În cluburile de manele faci baie de lumină, trebuie să se vadă tot, statusul financiar, ţoalele, frapierele cu alcool + pepsi, dansul se face pe lângă mese de obicei căci soliştii vocali însoțiți de clarinet sau vioara se plimbă printre ele în stil clasic lăutăresc şi trebuie să comunice direct cu oamenii, să se uite în ochii lor.

În schimb, în lumea clubului de noapte (de data asta independent de genul de muzică) ai obscuritate intensă, deviza e cât mai puţină lumină. Pe lângă atmosfera intimă dorită, ideea e să nu te vezi cum te degradezi de la orele de dansat şi consumat alcool. În Berghain de la început au fost scoase oglinzile; trebuie să stai în “tunel” fără să observi timpul cum se scurge pe faţa ta.

În interiorul petrecerilor locale “minimal” timpul este relativ, Rhadoo e vestit că-și dorește de fiecare dată să pună 24 de ore, “ale lui”, non-stop. Pe eventul petrecerilor se anunță deja că petrecerea dureaza 19, 24, 48 ore fără oprire, petrecerile trebuie să le asigure veteranilor că limitele vor fi depășite, că substanțele își vor face efectul până la ultima picatură de energie. Sfârșitul trebuie să fie întotdeauna departe, prelungit până spre luni, marți, mulți luându-și liber următoarele zile pentru recuperare.

În cluburile de manele sau la nunţi nu bea nimeni shot-uri. Totul e dulce, orice ai bea, whiskey, vin, etc., trebuie să-l îndoi cu ceva dulce, cola sau ice-tea, dar uneori bagi direct zahăr. Oamenii acolo beau nonşalant vin dulce (faimoasa Busuioacă) cu pepsi (în Regie la Restaurantul Cina chiar m-am uitat la toate mesele). Zahărul aproape că e mai important decât alcoolul. Dacă bei Cuba Libre în Balkan ţi se pune şi un strat generos de zahăr alb. Odată am surpins un barman înghiţind pe nerăsuflate, ca “shot”, un pacheţel de zahăr (d-ăla de cafea).

Dupa o anumita oră în ambele lumi ți se dă (oferă) de băut, mai ales dacă ești fată.

Considerații despre dans

Corpurile se manifestă oarecum conservator în ambele lumi. Deşi în universul manelelor (cel al corpului unduit, orientalizat) avem mişcări mult mai încărcate sexual, nimic nu e manifest, totul trebuie ţinut în frâu. Fiecare mişcare are o semnificaţie, un cod. Şi improvizezi în jurul acestor coduri care în principiu ţin de valoare (sub orice formă s-ar materializa) în încercarea de-a atrage privirile tuturor, bărbaţi şi femei deopotrivă. Dar, tocmai pentru că suntem într-un mediu extrem de conservator bărbații pot dansa între ei, se pot pupa, îmbrățișa, nestingheriți de suspiciuni homosexuale. Homosexualitatea nu există și deci e acceptat să te comporți homoerotic (exact ca în orient).

Galeria de valori conţine negreşit marile marote: familia (descompusă în verişori, nevastă, copii, fraţi, părinți), viaţă îndestulată adică bani, Dumnezeu, generozitatea şi capacitatea de a impune respect. În această galerie s-au strecurat de la început şi şmecheria, talentul de face bani din nimic şi personalitatea “unicat”.

Barosanul, orice chip ar purta, vrea să fie iubit și invidiat deopotrivă. Unele tipare recurente de dans par începuturi de flirt dar totul este sugerat oarecum minimal, ipostazele corporale trebuie să denote o siguranță de sine și o poziție importantă în comunitate, trebuie să se vadă banii și să se audă numele. Soliștii vocali maneliști de multe ori schimbă versurile pieselor sau inventează pe loc ceva în care e implicat și numele celui căruia îi cântă, îți personalizează hitul. Lăutarul nu poate pleca repede de lângă cineva care a băgat o dedicație, dar dacă durează totuși prea mult timp, lăutarul își cere scuze motivând că “mai sunt și alți oameni și așa e frumos, să-i servească pe toți”.

În lumea house-techno este recomandat tot dansul reținut dar aici pentru că trebuie să te țină bateriile 20+ de ore, prin urmare amâni sau diluezi apogeul, nu-ți permiți extravaganțe obositoare, rar vezi un dans amplu sau extrem de agitat. Toate corpurile se balansează usor, aproape mecanic, ca pe o perna de aer. Nimeni nu iese în evidență, te legeni pe loc, cel mult mai ridici o mână, trebuie să-i respecți “tripul” celuilalt.

La aceste petreceri bărbații nu dansează între ei, homoerotismul este invizibil.

Paralelisme secundare, șocuri culturale

La petrecerile de noapte non-manele banii se văd prin cât costă intrarea sau pass-ul, prin cât costă băuturile şi cât durează petrecerile (unde se bea timp de 24 de ore), după care augmentatoarele chimice, taxi-ul etc. E clar că prin cluburile de centru (fie ele de manele, alternative sau house-techno) îţi trebuie bani. Asta din prima dezarmează periferia şi d-aia cluburile de cartier încă rezistă.

În schimb, ar fi de neconceput să ceri intrare în cluburile de manele, nu poţi să ceri şmecherilor “intrare”, tu ţi-i doreşti înăuntru, se presupune că odată intraţi o să cheltuie generos că să se simtă bine. Se stă la masă, se dansează în jurul meselor, unde tronează frapierele mereu reîncărcate cu vin dulce şi ice-tea, dar mai circulă şi whiskiane scumpe, totul servit în pahare de şampanie. Toate cluburile de manele sunt şi restaurante, se serveşte mâncare, pe la 4-5 dimineaţă curg platourile KanaJambe respectiv Bio-Bio, cu de toate de la fasole bătută, jumări, la mititei şi murături. E ceva din atmosfera pre-89 de petrecere la restaurant cu un iz de nuntă balcanică. Dansezi într-un miros intens de friptură.

O ultimă divergență, volumul, mai precis tipul de mix, câteodată se dovedește o barieră de netrecut, frecvențele favorizate în lumea manelelelor, cele amplificate predilect (“gain-uite”) șochează oamenii obișnuiți cu sunetul din alte cluburi. Vocea, clarinetul și vioara sunt soliste și ele se remarcă de la frecvențele medii în sus, pe scurt la manele frecvențele înalte îți sfâșie timpanul. În afara manelelor și mai ales în zona minimală tehnoizată, sunt sublimate kick-ul, bass-ul. Frecvențele joase sunt cele fac diferența, în jurul lor se construiește distracția.

Identități monolit

Dacă la început manelele şi “house”-ul au pornit împreună, odată cu agitaţia recentă din jurul concertului lui Romeo Fantastik în cadrul Paradaiz s-au despărţit definitv. În fapt s-au adâncit (sau revelat) faliile culturale, s-a şters un strat subţire de praf şi au apărut graniţele clar marcate.

În Eden s-a dat interzis la “manele” în sensul unei întregi atitudini (a devenit, cum ziceam, club de “after”), la Control pare la fel, senzaţia generală e că pe termen lung, după un scurt moment de împrietenire culturală ne-am re-afundat în noaptea identităţilor monolit, într-un univers monocrom unde trebuie să vină Acid Arab din Franţa ca să ne dea dezlegare la dansat pe ritmuri orientale deşi ca bucureşteni locuim cu orientul în curte.

Dacă în lumea cluburilor gay enclavizarea e inevitabilă şi ţine deja de instinct de conservare, în celelate lumi auto-izolarea are resorturi culturale şi difuz etnice.

Ca scurtă concluzie, Bucureștiul petrecerilor e o radiografie semi-clară a subiectului local. Trăim pe atoli apropiați într-un eleșteu îngust, avem iluzii de cosmopolitism dar suntem refractari și nepregătiți pentru “străin”, mai alb sau mai negru. Maxim facem spionaj de clasă, cum zicea un amic, dar din orice clasă socială am proveni, orice substanțe am consuma, orice muzică am asculta, suntem hrăniți de curenții subterani orientali conservatori, creștin-ortodocși, pe platforma made in Romania unde cultural conviețuim în tensiune.

Cum zicea unul altuia veniti cu taxiul la o shaormărie în Floreasca pe la 5 dimineata: “Îți iei la pachet? Ce, bă, ești gay?”.