Jurnalul unui student clandestin

N-am fost deloc vreun elev silitor. În timpul liceului, mă rugăm de multe ori la sfântul 5 să mă miluiască, la final de semestru, la ştiinţele exacte. Nu mi-aş fi imaginat vreodată că o să ajung să trag pentru un 10 simbolic care nu va fi trecut niciodată în catalog.

Totul a început cu o notă sub 4. Naiba mai ştie cu câte puncte am picat, darămite câte zecimale erau după vigulă, cert e că fusesem respins la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Rezultatul acela ruşinos de pe avizier întorsese bolta cerească cu curul în sus. Vă jur, eram atât de încrezător că voi intră la buget încât nici nu mă gândisem la alte opţiuni. Doctor? Să zicem că puteam nimeri, şi legat la ochi, toate organele componente ale unui mulaj de laborator, dar performanţa asta m-ar fi dus sigur către malpraxis. Inginer? Cu un istoric de corigenţe la matematică, fizică şi chimie nu cred că aş fi ajuns prea departe.

Ce era de făcut? Era deja septembrie, 2006. Fără carnet de student, ordinul de încorporare mă trimitea direct la şmotru şi plantoane. Aveam deja rezervat un loc într-un pat supraetajat dintr-o unitate militară. Puteam să fac parte din ultima generaţie de soldaţi, înainte ca armata să devină complet profesionistă și să nu mai fie obligatorie. În speranţa că s-o alege ceva de capul meu, am dat la o universitate particulară. 

După doi ani de compromis care nu mi-au oferit decât privilegiul de a fi lăsat la vatră, în haine de civil, m-am decis să mă întorc în locul în care fusesem refuzat, dar nu pentru a încerca a doua oară. Eram pur şi simplu curios să văd cum se desfăşoară un curs. Fusesem atât de dezamăgit de sistemul particular, încât voiam să mă conving dacă învăţământul superior de stat e mai cu moţ.

Mi-am băgat picioarele şi, într-o zi de octombrie, la scurt timp după începerea anului universitar, în loc să mă opresc, ca de obicei, la Unirii, am coborât în staţie la Politehnică. Am intrat în clădirea Facultăţii de Electronică din complexul Leu, unde era si sediul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Nu premeditasem nimic, doar muream de curiozitate să asist la un curs sau, măcar, să stau la taclale cu vreun student în timpul unei ferestre şi să-l întreb ce şi cum.

Am chemat liftul şi apoi am apăsat pe 6. Neatent, în loc să mă opresc unde trebuia, ieşisem din lift la etajul 5, unde era sediul Facultăţii de Psihologie. Probabil cineva îl chemase înainte, şi-a pierdut răbdarea şi a preferat să coboare pe scări. Aşa că am ales şi eu treptele şi am mai urcat un etaj. Când am văzut Peretele Faimei – o panoplie cu fotografiile profesorilor, agăţată în perete, la intrarea care dădea spre culoarul cu sălile de clase – am ştiut că sunt la FJSC. Am aruncat repede un ochi pe fiecare poză, ca să-i pot învăţa după nume dacă oi avea de-a face cu vreun profesor, am traversat culoarul colorat de grafitti-uri, cercetând cu urechea fiecare uşă, şi în prima sală în care am auzit voci, am intrat.

385085_430924343631467_1900190351_n

Foto: Alexandru Nicușor Matei

Buna ziua! Ăăăăă, eu sunt Bogdan Badiu, student la I.D. (învăţământ la distanţă). Îmi permiteţi, vă rog, să asist?” Fusesem admis la un seminar de Introducere în Teoria Comunicării, apelând la o minciună sfruntată. Culmea, subiectul dezbătut era chiar „minciuna”. Vă imaginaţi că m-am simţit cu musca pe căciulă. Era vorba de grupa 1, singura grupă de franceză, o clasă plină de fete şi un singur băiat, Cosmin. You lucky bastard, i-am zis în gând.

Erau curioşi, entuziasmaţi, fiecare dintre ei se agita să iasă din mulţime. Deşi, aveam tot felul de suspiciuni cu privire la corectitudinea admiterii la FJSC, ăla a fost momentul care m-a convins că picasem pe drept. Mă complexau şi îmi alimentau ambiţia de a vrea să fiu ca ei. Pentru nişte puşti care abia nimeriseră pe băncile facultăţii, păreau destul de informaţi despre cum se mişcau rotiţele în media.

Probabil mi se păreau mie isteţi pentru că alţi termeni de comparaţie, în afară de colegii mei de la facultatea la care eram înscris pe bune, nu aveam. Veneam de unde era mai rău. Adevărul e că era şi o promoţie norocoasă care a prins o perioadă mai fericită pentru domeniul pentru care se pregăteau. Trusturile de presă erau încă puternice, iar peste publicitate, încă, plana o aură de coolness. Mai erau doi ani până să vină Criza. După un singur seminar, mi-a plăcut atât de mult încât m-am întors şi a două zi, şi tot aşa, încă vreo 3 ani.

Eram Bogdan de la ID. Îmi găsisem o identitate care putea să mă acopere. Studenţii de la distanţă nu prea veneau la cursurile cu frecvenţă zilnică, iar profesorii nu interacţionau cu ei atât de des încât să remarce pe cineva din mulţime. Dar scopul meu nu era să asist, ca un simplu spectator, la cursurile din amfiteatru. Oricum, erau publice şi oricine din afara facultăţii avea dreptul să participe.

Eu devenisem mai implicat decât aveam dreptul să fiu. La fel ca un student cu acte în regulă: participam la seminarii, dar aveam avantajul să merg numai la cele ţinute de profesorii pe care îi preferam; ridicam mâna; îmi făceam temele şi lucram cot la cot la diverse proiecte, alături de ceilalţi colegi. Ieşeam şi la bere, pentru că anumite ferestre le petreceam în Jeg, fostul bar din complexul Leul, un local cunoscut de orice student la jurnalism sau la electronică, din perioada aceea. Am prins şi un bal al bobocilor, o petrecere de Crăciun, chiar şi un Halloween improvizat în holul etajului 6.

la jeg

Amfiteatrul R3 din Facultatea de Chimie găzduia cursuri comune pentru toate grupele din an. Acolo am avut ocazia să-i cunosc pe cei mai mulţi dintre colegii cu care ţin legătură şi azi. Atunci mă împrietenisem şi cu Vlad S, cel care avea să devină şef de promoţie. Anul acela era unul bun pentru bloguri, prisesem perioada de pionierat şi, din vorba în vorba, mi-am dat seamă că îl citeam şi pe-al lui. Vorbeam despre muzică, voiam să ne facem trupă. El era metalist şi mai scria pe bangyourbrain.com. Părea că-l duce capul aşa că am zis să mă ţin scai de ăştia mai deştepţi.

În semestrul doi, Vlad mi-a propus să ne înscriem la Olimpiadele Comunicării. Trebuia să pregătim o campanie de încurajare a stilului de viaţă sănătos. Când am citit formularul de aplicare, mă cam speriasem şi voiam să dau înapoi. Mi se cerea să scriu la ce facultate sunt înscris. Nu prea ştiam la vremea aia ce puteam să păţesc dacă mă dau de gol, aşa că am preferat să fiu sincer şi am scris adevărul, nu înainte de a-mi cere scuze colegilor de echipă fiindcă i-am dus cu pluta, minţindu-i că suntem colegi de facultate. Vlad n-a avut nicio problemă şi nici nu i s-a părut că am comis vreo infracțiune.

Dar să vedeți cu ce ne-am prezentat la Olimpiadele Comunicării! Cu o zi înainte pregătisem un “platoaş” de grefburger (o rondea de măr între două jumătăţi de grefă), banana-dog (miezul bananei între două bucăţi de coajă) şi apple-chips (un măr tăiat în stilul cartofilor pai). Am crezut că o să facem impresie, însă repulsia juriului faţă de tava cu bunătăţi ne-a dat de înţeles că nu prea ne-au gustat glumiţa şi că întrecusem măsura cu o idee mult prea neconvenţională. Am luat-o ca pe o lecţie şi mi-am zis că mai am de lucrat, şi implicit, de trecut pe la şcoală. În afară de Magda şi Vlad, celelalte colege de echipă nici n-au băgat de seamă ce scrisesem pe formularele de înscriere. Chiar şi aşa, ei reuşiseră să-mi câştige încrederea, pe restul încă trebuia să-i mint. Așa că m-am hotărât să păstrez această aparenţă până la absolvire. Absolvirea lor, bineînțeles, pentru că era imposibil să mă visez în robă, în aceeași fotografie de grup, alături de ei, intonând Gaudeamus igitur.

387963_242156719174898_1986756368_n

Consideram că acest camuflaj – Bogdan de la ID – îmi asigura un grad ridicat de cooperare cu colegii. Pentru mine era evident că puteam să le par un ciudat, dacă nu mă recomandam “de-al lor”, oricât de bine-intenţionată era ambiţia mea. Nu voiam să port eticheta autodidactului respins la admitere ori cea a privilegiatului care frecventează o facultate, fără a se confrunte cu probleme ce ţin de examene, burse, cămin, restanţe sau alte hârţogării administrative.

De dragul autenticităţii, chiar ajunsesem să mimez empatie faţă de problemele studenţeşti din FJSC. De pildă, după prima sesiune, colegii mă întrebau cum a fost la ISMM (Introducere în sistemul mass-media), examenul care îşi câştigase reputaţia pentru cel mai dur test. Mă cam blocase întrebarea, dar l-am invocat din nou pe sfântul 5. Aşa am ajuns să mă dau integralist al anului 1. Cât despre treburile administrative, câteodată încercam să mă dau ofuscat şi arătam că şi eu mă confrunt cu dilemele studenţeşti de zi cu zi. „Da, frate, iar întârzie bursa socială. Mi-am verificat și azi contul şi p..a. Poate mâine…”. “E ceva de groază cu parțialele astea, (…) mama lor”. “Au ceva bun la cantina, azi? Eu m-as atinge de sarmalele alea. Poate mă enervez și țin post!”.

Tot Vlad S mă sfătuise să ne înscriem la „Vreau să fac marketing online”. Era un program organizat de câteva agenţii de digital şi eu eram interesat să vânez unul dintre job-uri entry-level puse la bătaie. Cu Vlad mai participasem şi la McCann Creative Mentorship şi perseverenţa de-a ne bagă nasul peste tot începuse să ne și răsplătească, făcându-ne să uităm de eşecul de la Olimpiadele Comunicării. Pentru mine începuse o nouă etapă. Nu mai eram Bogdan de la ID.

Locul 3 cu echipa la Vreau să fac marketing online îmi adusese un job în REALITATEA-CAŢAVENCU, in divizia de new media. Mă luasem valul şi, de-atunci, începusem să dau din ce în ce mai rar pe la facultate. Reușeam să ajung, măcar, o data la două săptămâni, atât cât să menţin legătura cu colegii. Ştiam că ulciorul nu merge de multe ori la apă şi la un moment dat mă voi da de gol. Era, totuşi, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Flerul – care ar fi o calitate indispensabilă pentru un jurnalist, dar şi pentru un formator al profesiei (n-am spus-o eu, așa scrie în manual), era ceva de care trebuia sa mă feresc. Să nu care cumva să bat la ochi în fața vreunui profesor. Mi-am zis: „Profit de experienţa asta atât timp cât o să dureze”. Și, în tot acest timp, am încercat să-mi studiez atent fiecare gest, fiecare replică. Era al naibii de complicat pentru că nu-mi plăcea deloc să fiu discret pe la cursuri şi începusem să mă fac remarcat.

Iată că în sesiunea din primăvară a anului 2, lectorul Toni Momoc scana fiecare faţă din sala rezervată pentru examenul celor de la I.D. “Ia-l pe Bogdan de la I.D. de unde nu-i!”

Era ca şi cum a avea în faţă o poză panoramică a amfiteatrului R3 şi s-ar plimba cu mouse-ul din colţ în colţ ca să mă taguiască. Toni ţinea seminariile de radio şi politologie la care veneam destul de interesat. Mergeam şi la Serile FJSC, o serie de evenimente organizate de el, destinate să adune la un loc studenţi şi profesionişti din comunicare. Pe-atunci modera şi o emisiune despre politică la Radio Lynx, iar eu mai intram din când în când pe chatul radioului ca să trollez. După absolvire ne-am întâlnit întâmplător în cartier. Aflasem că eram vecini. Se mutase în zonă cu prietena lui, Irina, şi, cu timpul, am devenit prieteni din ce în ce mai apropiaţi. „Terminasem” facultatea şi mă angajasem de vreo doi ani. Ce putea să-mi mai facă? M-am hotărât să desluşesc misterul chiar în ziua aniversării lui. I-am urat la mulţi ani, am ciocnit un pahar de vin şi i-am zis:

 „Ştii că în realitate eu n-am fost studentul tău?”

Nu cred! Te ţii de şotii! Mâine te verific!” 

A două zi a răscolit toate cataloagele din promoţia anilor 2006-2009. Nu era nici urmă de Bogdan Badiu. A fost comic atunci când şi-a serbat nunta, la care i-am fost cavaler de onoare. Printre invitaţi erau şi personaje-cheie din FJSC: doamna decan, doamna prodecan şi Sorin Psatta de la Graffitti BBDO. Şi ei fuseseră surprinşi şi amuzaţi de ispravă.

 „Am mai auzit poveşti despre studenţi din alte facultăţi care s-au rătăcit pe la cursurile noastre, dar 3 ani la rând?”.

După 3 ani de online, la Realitatea-Caţavencu, şi un an de TV, în Intact, îmi doream să fac campanii integrate. La câteva luni după ce am absolvit și Şcoala ADC*RO, în primii 8, am fost recrutat de o agenţie de publicitate, dar n-a ţinut mult. După 8 luni, în iunie 2013, am fost dat afară pe motiv că nu ştiu să scriu. Până atunci, cariera mea se bucurase de o evoluţie constantă. Dintr-o dată, totul s-a dat peste cap. Se spune că cel mai frustrant e atunci când cazi de sus.

Am stat 8 luni pe bară, dar nu degeaba, pentru că m-am hotărât să revin în facultate, crezând că voi găsi un răspuns care să-mi confirme că nu-i nimic in regulă, pentru că stima mea de sine era la pămînt. Trecuseră mai bine de 7 ani de la momentul 0, prima zi de student clandestin, și istoria se repeta. Câteva cursuri proaspete mi-au atras atenţia, mai ales că promoţia mea nu le-a prins la vremea ei: Storytelling cu Mădălina Moraru şi Creative Writing cu Adrian „Predu” Preda de la Friends Advertising. Dacă tot trăiam cu impresia că am o stângăcie în scris, am zis „Hai să o dreg!”, mai ales că pe Predu îl cunoşteam din industrie şi de la Şcoală ADC*RO. Dubla lui reputaţie de dascăl/profesionist în domeniu era legitimată, aşa că mi-am zis: “Tre’ să merite! Oricum, altceva mai bun n-am de făcut.”

Am bătut la uşă, mi-am făcut intrarea în sală, dar nici n-am apucat să spun „Bună seara” sau să mă prezint din nou “Bogdan de la I.D.”, fiindcă intrasem în raza de acţiune a proiectorului. Umbra mea afurisită eclipsase powerpoint-ul lui Predu, iar pentru o fracţiune de secundă, dispăruse de pe perete. Mi-a făcut semn să-mi ocup odată un loc în bancă şi aşa a început cel mai tare curs din experienţa mea de student clandestin, mai nou, recidivist.

tomitza la jeg

Felul în care se desfăşurau orele lui Predu nu semăna cu nimic din ce deprinsesem până atunci, cu japca, din mediul academic. Ne împărţea în echipe de câte 6 studenţi, primeam un brief şi aveam 15 minute de brainstorming la dispoziţie să găsim cât mai multe idei. După ce le prezentam, amuzaţi de cioacele sau reuşitele noastre inspirate, Predu le aproba sau le tăia fără milă cu creta pe tablă. După ce alegea cea mai bună idee, găsea de cuviinţă să „Mai facem unul?”. Şi tot el răspundea pentru noi: „Da, mai vreeem!” exact ca un cor de ţânci în tabără la Năvodari. Era loc şi de un al treilea brainstorming, dar mă mulţumeam cu brief-ul care trebuia rezolvat ca temă pentru acasă. Conta pentru nota finală a colegilor mei, dar eu o făceam de dragul exerciţiului.

Oricum, fusesem obişnuit până atunci să-mi predau temele fără a spera la recompensa notelor. Eram exact ca un şofer care intrase cu o maşină neînmatriculată pe circuitul de Formula 1 pentru a se bucură de cursă şi atât. Nimeni nu-l vedea, nici în oglinzile retrovizoare, nici pe podium. Momentul de glorie în care stropeam adversarii cu şampanie era doar în mintea mea. Până într-o zi când am nimerit fără să ştiu la o repetiţie de examen.

Am intrat în sală și mi-am ocupat un loc în bancă, ca de obicei. Predu mi-a pus în mână o schiţa cu toate tool-urile creative pe care le exersat la cursul lui. Ce era să fac? Să mă scuz în faţă tutoror că nu am ce caută acolo? Am tăcut şi am stat până mi-am terminat lucrarea. Nu-mi venea să cred că fac asta. Mi-a plăcut, aşa că aşa că m-am întors după o săptămâna ca să dau, pe bune, examenul. Puteam să fiu dat de gol, verificat undeva şi apoi mustrat ori apreciat pentru isparavă. Ce credeţi că s-a întâmplat? Am luat 10. Nota finală la Creative Writing era trecută într-un excel postat pe grupul de facebook al studenţilor de la master.

nota

Între timp m-am şi reangajat. Adevărul e că nu mă simţeam deloc vinovat că aş fi tras în piept pe cineva. Nu poţi acuza de minciună un nebun care se crede Napoleon, nu-i aşa? La fel şi eu. Chiar mă simţeam student. Ajunsesem să cred asta, iar cei cărora le-am mărturisit, la mult timp după absolvire, că nu le-am fost coleg, mă consideră în continuare de-al lor. În plus, nimeni nu mi-a cerut să dovedesc că am fost FJSC-ist. La nici un interviu de angajare în domeniu nu mi s-a cerut patalamaua, aşa că nu mi-a păsat niciodată dacă îmi voi lua licenţă.

Dacă aş fi nevoit vreodată să repet isprava, de dragul de a învăța ceva nou și interesant, poate la o universitate renumită din America sau Marea Britanie, cine știe, aş face-o în acelaşi mod, fără să stau prea mult pe gânduri. Nu degeaba se spune că experiența vieții e un șir lung de învățături.

snt cu capul. stiu.

Fun fact: În perioada în care am scris acest text am aflat că FJSC organizeaza simulare de admitere pentru liceenii din clasa a 12-a. M-am hotărât ca la toamnă să dau, încă o data, admiterea. Dar nu pentru a repeta facultatea în calitate de student cu acte în regulă, ci doar aşa, să scap de angoasa că am fost respins de instituţia care, fără să ştie, m-a învăţat meserie.

„Pai încă mă intrigă ce naiba se întâmplă. Nu erai în catalog, dar nu ştiu cum naiba nu şi-a dat nimeni seama.”  – AndreeaB.

„Foarte tare! Bravo! Chiar mă gândeam la un moment dat cum ar fi să mă duc la cursurile unei facultăţi, doar aşa, fără să mă înscriu sau să plătesc cuiva…” – Ioana S.

„Noi doi interacţionam destul de rar, dar cam asta aveam eu în cap despre tine, că erai simpatic şi ambiţios (…) m-a distrat să aflu că profii n-au ştiut niciodată care era treaba cu tine (…) şi eu voiam să merg la un curs la Litere, dar n-aş fi avut atâta determinare încât să merg la toate …” – Maria C.

„Dar de ce nu figurezi în catalog? Nu îmi place faptul că m-ai lăsat să cred că eşti student în acea grupă. Nu e ok ca manieră de abordare, asta vreau să spun. De exemplu, mie lucrurile de genul asta îmi displac destul de mult. Nu sunt confortabilă cu ideea că cineva încearcă să mă ducă cu preşul. În rest nu am nicio problemă cineva să vina la ore, să asiste.” – O profesoară

* Persoanele citate mai sus au aflat despre întâmplare abia după 7 ani, reacţiile lor fiind cerute special pentru documentarea acestui material.

13 comments

  1. prow   •  

    “o profesoara” scrie mai prost decat autorul

    • bogdan   •  

      de ce esti rau? poate am transcris eu prost replica ei 😀

      • diana   •  

        mi-a placut si asta

        • bogdan   •  

          si mai ce?

  2. Anca   •  

    Mi-ai facut ziua mai faina! Bravo 😀

  3. Denisa   •  

    Faină ideea, cam multe “ă”-uri în loc de “a” (ce-ai făcut, ai pus diacriticele după ce ai scris textul?) şi, la final, moartea pasiunii, PROFESOARA care spune “nu sunt confortabilă cu…”. Dar, per total, o lectură mişto.
    Ţineţi sus treaba bună, cum ar zice profesoara.

  4. Mihu   •  

    Hahaha, ma bucur ca am dat de acest articol. De asemenea, visul meu e sa intru la jurnalism si mi-a facut placere sa-ti citesc ispraviile legate de acest domeniu. Ce-ai facut tu denota inteligenta. Jos palaria in fata curajului, determinarii si atitudinii tale!

  5. Radu Ștefan   •  

    Am gustat cu mare plăcere toată povestea ta! Nu pot să cred că ai avut răbdarea, tupeul, determinarea să faci așa ceva. Hai că poate mergea să te duci de câteva ori, la cursuri… dar trei ani? Și teme? Până și o notă? Ești fenomenal! Felicitările mele sincere! 🙂

  6. Pingback: Cu sau fara diploma | S-o ardem studenteste

  7. Pingback: Cum e sa faci facultatea fara sa intri la facultate | lunguldrumpanadeparte

  8. Roxanne D.   •  

    Ai merita o diplomă onorifică, sau oricum un document simbolic, deoarece pentru un pseudo-student ai fost destul de serios și ai făcut performanță.

    • gadjodillo   •  

      Ar merita instituit un premiu, Bogdan Badiu, pentru isprăvi similare.

    • andrei   •  

      Diploma pentru ca e prea tolomac sau prea lenes sa invete ca sa intre pe bune la facultate, sau pentru ca si-a croit drumul mintind si trisand si e mandru de asta? Ma intreb daca macar diploma de BAC o are luata, sau a facut liceul cum a “facut” si facultatea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *