Jurnal de Belgrad

Am pornit de dimineață, de la Biserica Anglicană.

Nu se știe exact de ce orice inițiativă de comunitate în București tre să pornească de pe strada Verona, evident cu conotație de la (non)evenimentul ce-o însoțește an de an.

Pe scurt, am pornit de aici. Opt inși, jumătate corporatiști, jumătate liber-profesioniști, mai toți un pic cocalaro-boemi, altfel n-ar da nimeni pe-un scuter de două ori mai mult decît pe un altul la fel de bun. Vespa e un soi de BMW, pentru urbani. Il scoți în general în weekend ca la paradă. E unu dintre cele 100 și ceva de lucruri ”white people like”. Evident nu se mîndrește nimeni cu asta.

E tare important să facem însă cîteva distincții clare de la început. Ca orice simbol al consumului de nișă, în România povestea asta se dezvoltă după 2000. De aici și publicul amator, venit de obicei din zona unei anoste clase de mijloc cu aspirații boeme. La sîrbi lucrurile-s mai interesante. Avînd contact cu italienii încă de pe vremea lui Tito, Vespa și-a consumat treptat fazele de opulență, statut, hedonism și utilitate. Astăzi aparține mai degrabă unor tătici simpatici, nostalgici după tinerețea lor. Spre deosebire de , mai toate scuterele-s vechi, recondiționate,  unele chiar de colecție. Cam fiecare se pricepe să și-l repare singur, adică să și-l ia în stăpînire.

Am pornit spre Belgrad, cam haotici, despărțindu-ne în grupuri pe viteză: 90/100/120 km/h.

vemar

**aici e Sebi, fotograf, băiat ok, care-și făcea selfie la 100 pe oră.

Pe șoselele patriei: copii de țărani -în căruțe, copii de securiști trecînd ghiulea pe lîngă noi, în Bmw-uri și copii-corporatiști, pe motociclete, desigur.

Pe lîngă Balș, trei blonde și-un Bmw cu numere de Germania, eșuat pe margine. Băieții noștri motocicliști opresc în grabă să sară-n ajutor, cum altfel? Brusc din tufișuri mai apar doi malaci și era clar că-i o ”schemă” de drum mare. Noroc cu demaraju în trombă și ”Drobeta, noi venim!”.

poză (4)

Aici băieții din Cluj, la popas.

Pe scurt, sîrbii au o istorie recentă foarte interesantă. Au dus-o mai bine în Iugoslavia mare, cel puțin asta spun majoritatea inșilor cu care-am vorbit. Un mecanic simpatic, care era fan retro Mercedes și Siouxie and the Banshees, îmi tot repeta despre tinerețea lui: ”Great time, mate, now I’m bored of this shity capitalism”. Pe lîngă război, tranziția sîrbească a însemnat ruperea statului bunăstării. Teoretizînd foarte puțin, cei din clasele inferioare și-au construit forme noi de comunități morale. Una dintre startegiile de ”a se decurca”, în ”haosul” anilor 90, a fost crearea de rețele de schimb reciproc, Nazpary (2002), insistînd asupra faptului că totalitatea acestor rețele constituia haosul, pe cînd pentru indivizii aflați în interiorul uneia dintre acestea dimpotrivă, rețeaua era accesul spre ordine și securitate: ”interacțiunile din interiorul rețelei erau bazate pe încredere și reciprocitate, iar cele din afara acestora, negociate cu bani sau violență” (p. 16). Ultrașii lor (poate și-ai noștri) sunt un astfel de tip de rețea.

poză (7)

” Гробари”, adică, ”Groparii”, cel mai cel grup de la Partizan Belgrad. Următorul se cheamă ”Alcatraz”.

Într-un fel ciudat, îl admiră pe bunicul ”Tito” și-l urăsc pe ”tata” Milosevici, unul dintre cîntecele de ”atac” ale ”băieților” lui Steaua Roșie Belgrad acuză de altfel, lipsa rivalilor de la Partizan, la revoltele împotriva lui Slobodan.

În 90, la meciul Dinamo Zagreb – Steaua Roșie, peste 3000 din Delije (Eroii) au făcut deplasarea din Belgrad cîntînd ”Zagrebul e sîrbesc”. Incidentele au continuat minute bune, tensiunea acumulată aici ducînd la destrămarea Ligii de fotbal Iugoslave și pentru mulți croați, la începerea simbolică a adevăratului război.

Într-o a doua etapă a tranziției lor (și-a noastră, un pic), instituțiile statului încep să-și revină, construind ”o nouă balanță de putere între deținătorii de posturi superioare în instituțiile de stat pe de o parte și membrii rețelelor de influență, pe de alta.” ( Nazpary, pag 8) (de asta investesc enorm în violența simbolică a statului, poliția patrulînd cu automate Kalashnikov , și jeepuri Land Cruiser)
Relația dintre Milosevici și Arkan este de această natură. În anii 90, nu doar că rămîne el „împăratul” galeriei, ci, apropiindu-se de Milosevici, conduce trupele de gherilă ”Tigrii” în războiul din Kosovo și Bosnia. Majoritatea ”Tigrilor” sunt membrii grupului ultras – ”Delije”, intrați benevol pentru a ”salva” poporul sîrb.

Arkan e un fel de ultim haiduc al Balcanilor. Construiește în anii 70 o rețea de imigranți-interlopi sărbi aflați în occident și prădează o bancă belgiană, apoi evadează de patru ori din pușcărie. În 95 se căsătorește cu diva locală Ceca într-o ceremonie transmisă într-o singură zi în direct la Pink TV. Trimite apoi apropiați pentru a stabili legături cu Cammora italiană, iar în 98 cînd simte că situația scapă de sub control îi scrie personal lui Bill Clinton să se alieze în stoparea terorismului islamist din Balcani.

ron_haviv_arkan_tiger_display

Arkan și ”Tigrii” lui.

Noi ne-am parcat scuterele tîrziu în noapte după un drum lung pe ploaie. În fața hostelului, vreo 80 de Vespa din toți Balcanii. Un individ aproape simpatic, de vreo doi metri clătinîndu-se în ploaie, ne întreabă amenințător: ”Where are you from guys? Croatia?”. Îi zicem că nu și omu începe să caute printre scutere numere de Croația și nostalgii naționaliste după o sticlă de vodkă.

Și „Cînd e o petrecere Vespa în altă țară, românii unde sunt? la șaorma, desigur”, și șaorma a fost, plus cîteva crîșme hipstărești.

Belgrad-ul e paradoxal. Pe undeva mai cosmopolit și mai cool decît Bucureștiul. Bulevarde pavate și arhitectură eclectică. Un centru imens, plin de cafenele cu trei mese fără pretenții de evro-reparație. Mult, prea mulți inși cu cățelul la plimbare. Jumătate tatuați, jumătate sportivi. Identitățile par puternice, și ard tare: Ultrașii-ultrași, punkiștii-punkiști, hipsterii-hipsteri.

Localurile-s pentru tot gustu, relaxate. Foarte multe pe vapoare, pe malul Dunării. Numai bune pentru siesta băieților de doi metri cu fețe calde, care discută afaceri și doamne, așa, după-amiezi întregi.

În Savalma, ai cam ca-n districtu 7 din Budapesta – crîșmele cool. Rețeta-clasică. Fost cartier muncitoresc, gentrificat încetișor de graffitiuri, hipsteri și turiști. Azi au mai rămas doar izul socialist, și turiștii.

Ce-i tare la Belgrad e că n-am văzut blazare la oamenii de vîrsta mea. Fie că încă se mai dansează obscen pe 50 cent, ori ai 100 de urbani, fericiți pe nuștiu-ce dj din Detroit, lumea e fericită. Aici s-a inventat probabil ideea de happy-hipster.

Pe de altă parte au și ei o autostradă care trece prin mijlocu orașului și poduri mari a la Oprescu. Complexe de modernitate tîrzie.

Festivalul Viespilor, n-a fost mare lucru. În fond, doar bun pretext să fii acolo. Vreo 150 de inși din toți Balcanii + Polonia și Italia. Majoritatea peste 40. Statut peste normă. Călătoresc așa ca-ntr-un fel de ”Easy Rider” într-un mediu ”safe”.

on-the-road-to-beo-vespa-2014-04

Aici, poate cel mai contra-cultural scuter al evenimentului. După ce niște croate i l-au spălat în 2009, proprietarul a plasat un bilet lîngă far, unde roagă insistent să nu mai facă nimeni asta vreodată.

Am legat imediat un soi de chimie ”de trib” cu tipu ”mod” al comunității. Igor e disigner de interior, și are spiritu ăla renascentist, pe care americanii nu-l înțeleg. Știe de la Dostoievski, la skinheazii de stînga – Sharp. Ideologia ultimilor o împărtășește, de aia omu nu mai bea alcool: ”În Belgrad 90% dintre skinheazi sunt de dreapta. Se-mbată și fac foarte urît. De aia noi am renunțat la băutură.” Omu, student la arhitectură, a făcut pentru mai bine de cinci ani coregrafiile lui Steaua Roșie, unele dintre cele mai tari din Europa. Acum, îmi explică, suntem într-un cartier al Partizanilor. Stau și câțiva lideri aici. Sunt bine-delimitate zonele astea ale orașului. În peluză ai de la hippy la punkiști. Majoritatea uniți de cartier. O singură echipă din oraș are probleme serioase cu sinele, îmi zice sârbul: Rad Belgrad. ”Rad” însemană ”muncă” în sârbă, iar băieții lor de peluză, nu mai mult de 2-300 sunt uniți de fascinația pentru neo-nazism. N-au nici un fel de agendă, dar dacă văd, în zi de meci, băieții de la Steaua Roșie în capătul străzii, îi atacă orice-ar fi, chiar dacă fiind mai puțini, sunt înfrânți aproape tot timpul. ”Pushing, pushing, all the time”, îmi explică, Igor, încercând să-i înțeleagă.

Îmi face turu de insider al orașului. În fața hotelului Moskva, din centru, vreo sută de inși se agită ca niște țînîari. Copii, mame, inși în toată firea. Mamele cu copii de mînă îs cele mai agitate. Fără să aibă vreo pagină pe net ori vreun club aparte, în fiecare sîmbătă după masă, oamenii ăștia ies din casă cu liste cu coduri ale fotbaliștilor pe care le lipsesc din cataloagele Panini.

poză (12) poză (14)

Suprarealist. Într-o piață din Berceni în aceiași vreme alți o sută de oameni cumpără și vînd telefoane, probabil. Evident, valoarea tipului ăsta de întrunire e mult dincolo de abțibildurile în sine, cîștigul fiind crearea de rețea.. Oricum, fascinantă puterea sîrbilor de a lega comunitate din aproape orice.
În celălalt capăt de bulevard, biserica Sf. Sava, pînă acum doi ani, cea mai mare biserică ortodoxă din lume, întrecută acum doar de ruși, îmi spune amicul meu. Ne vedem peste cîțiva ani, îmi spun evlavios în gînd.

poză (15)

Aici, o mică bucurie de sezon. Burberry + Belgrad = faliment.

În aer e o reticență subtilă la americani. O simți aproape oriunde, chiar și la cei mai cosmopoliți dintre sîrbi. Orașul e împânzit de stickere în culorile naționale cu ”Nici Rusia, Nici Kosovo”. ”Adică, nu facem compromisuri”, îmi explică înfierbântat tovarășul meu. ”Europa ne vrea în genunchi: scăpați de ruși și vă dăm Kosovo. Noi le vrem pe-amândouă”.

Amicul meu pare un fel de erou naiv, ce se-mpotrivește rînduielii. A înjurat Europa, apoi americanii, și Mcdonalds-ul și mi-a arătat vechiul cinema unde-și dădeau în comunism întâlnire îndrăgostiții, apoi am intrat într-un magazin cu reduceri la adidași de firmă.
A doua zi mi-a făcut un pachet cu tricouri de-ale lor și tot soiu de însemne. Am schimbat numerele de telefon, și m-a trecut Vespa România în agendă.

După o doză bună de comunitarianism am plecat singur spre casă. Vreo 600 și ceva de km într-o zi. Muzică de tot felu în căști, și plutești pe scuter, pe lîngă Porțile de Fier. Golești mintea de orice. Drobeta-Craiova-Slatina-Pitești. Lună plină pe autostradă. Pe șosea dîlme și dîmburi de la tiruri. Corporatiști cu biciclete pe mașină se întorc din vacanță.

N-am crezut c-o să-mi placă vreodată așa de mult Militariul. Cu gropile și blocurile și Maniu, care nu mă deranja că nu se mai termină.
Am ajuns la 11 seara, și naționala Germaniei, ca un torționar răbdător, chinuia Argentina.

Am ațipit pe canapea și m-am trezit la gol.

Nemții au câștigat.

doctorand în antropologie. Interese: culturi populare, subculturi și triburi, consum și opulență

2 comments

  1. Marian   •  

    romînii ???
    Serios??

  2. Florinescu   •  

    eu eram in Ghana si luna era si mai plina 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *