Când am plecat ca voluntară într-un orfelinat din Mexic, tot ce ştiam despre ţara asta era povestea cu crimele odioase și traficanţii de droguri. În loc de asta, am găsit oameni care respectă cu sfințenie tradițiile străvechi și femei care luptă pentru dreptul de a alege ce se întâmplă cu corpul lor.  Ultima zi am vrut să o petrec mai aproape de poveștile despre violență și droguri – printre homleșii care încearcă să lase strada. Am ajuns în centrul de ajutor pentru persoanele fără adăpost Puente de Vida, un loc în care oamenii străzii vin în căutarea unui acoperiş.

Puente de Vida se află într-un cartier al Districtului Federal în care ți se sugerează „să te ții de buzunar când mergi pe stradă”. Maria Luz, directoarea locului spune că îi ajută pe oameni să își dezvolte „un program, un ritm de viață care să înceapă cu un mic-dejun și să includă și spălatul, din când în când”.

Regulile locului sunt: nu înjura, nu te droga, spală-te. În schimb, oamenilor li se dă spațiul lor pentru care, spre deosebire de cel de pe stradă, nu trebuie să se bată. „Nimeni nu se simte acasă, dar cei mai mulți se simt în siguranță, de aceea revin ani la rând. Și de aceea instituția le deschide porțile și a doua oară”, spune directoarea.

M-am plimbat prin curte și pe holuri (pentru că în dormitoare „accesul străinilor nu este permis”) și am întâlnit câțiva rezidenți care mi-au povestit cum arată viața unui homeless mexican.

„Sunt două căi prin care poți deveni nemuritor: ori te naști așa, ca Hercules, ori te faci asistent social și te apuci de salvat suflete”, spune Cristian care are 19 ani și studiază Asistență Socială la o facultate din capitala Mexicului.

De când își amintește, băiatul trăiește prin centre de plasament. Acum toată casa lui se rezumă la un pat în asociația „Puente de vida”. Colegii spun despre el că este „răsfățatul într-un loc în care nu există răsfățați”. Îi place să mănânce muuult, dar e mereu dispus să își împartă masa.

Carlos stă în curtea centrului, în fața singurei camere în care se doarme. Este îmbrăcat sport și o pereche mare de căști îi înconjoară gâtul. Se apropie zâmbind.  El este un fost rezident care s-a întors. A ieșit la propunerea fetei de care e îndrăgostit, fostă rezidentă și ea, dar traiul împreună nu le-a ieșit și el a venit înapoi. Acum e cu capul pe umeri. Dintre traiul pe străzi, în chirie și cu iubita, a ajuns la concluzia că aici e cea mai bună opțiune. Deocamdată.

Nu iese din casă fără să aibă cămașa și pantalonii călcați la dungă. În timp ce-şi calcă hainele pe singurul colț liber al mesei care sprijină un morman de lucruri, spune bucăți din povestea lui de dragoste. Acum se pregătește să meargă la pizzeria unde este ajutor de bucătar, să-și încaseze banii. Dup-aia plănuiește să dea o fugă pân’ la internet cu speranța că iubita lui e online și o s-o invite în oraș.

„De cele mai multe ori sunt fericit, dar mă deprimă gândul că aș putea ajunge să am o casă doar pentru mine, pentru că cea mai mare parte din viață am trăit-o prin instituții, cu mulți oameni prin preajmă”. De aici îi vine și cea mai mare confuzie – cum e mai bine: a fi sau a nu fi singur? „Ție cum ți se pare? Tu locuiești cu ai tăi?”

Lucero de Jesus de Jesus nu se roagă la Iisus, ci la Fecioara Guadalupe – în zori și la apus. De când se trezește se aranjează, își asortează fardul de pleoape cu hainele și își ia mătura în brațe, ba pe post de baston, ba pe post de microfon.  Când se ridică din pat, strânge cu toată forța care i-a rămas coada măturii. Abia pășește. La marginea patului, stă ca un epitaf un afiș de teatru: sunt stăpâna pașilor mei.

Cu primul gest îmi atinge părul nepieptănat și îmi spune că „trebuie să îmi facă o coadă”. Ea „dacă nu coafează, moare”.  Îmi promite „să mă lase de nota zece” și mă invită să mă așez la picioarele patului. Scoate un borcan în care mai e puţin gel, îl completează cu apă, îşi înmoaie degetele și începe să împletească.

Atunci când nu împletește cozi, mătură străzile. Are grijă să-și lase „casa lună și bec – mătur casa mea, care e întregul Mexic. Mie îmi place să fie curățenie. Cum văd ceva în dezordine, cum îl aranjez.”

Se joacă prin părul meu cu îndemânarea mamei care-mi știa fiecare șuviță și-mi împletea codițe în clasele primare. La final, scoate dintr-o sacoșă o sticluță goală care miroase a apă de colonie și insistă să scurgă picătura imaginară pentru a-mi da ultima șlefuire, „de zece”. Spune că, pe scurt, viața ei e un drum între căzături și ridicări, „pe notele muzicale pe care îi cântă mereu Lupitei (Fecioarei Guadalupe).”

Ies să-mi iau o cafea când pe scările adăpostului se strigă “Cooomidaaaaaa”. E ora prânzului. La întoarcere în Puente de la Vida, paznicul vorbeşte cu unul dintre homeleși despre campionatul de fotbal care stă să înceapă.

Au pe masă calendarul campionatului, un poster împărţit între datele meciurilor şi un nud feminin. Atunci când mă văd, întorc nudul pe partea cealaltă.

Luis, cel cu tricoul albastru, spune că a venit să caute adăpost pentru câteva nopți friguroase, dar mai ales un loc în care să vadă meciurile. În ultimii doi ani, când nu a rămas aici, a dormit în parc sau la metrou. Mereu singur. Preferă să fie așa, pentru că „anturajul îți aduce mereu belele”.

Ruben spală parbrize. Are 27 de ani. Spune că abia i-a împlinit, chiar dacă asta a fost în septembrie. Are șase fetițe, fiecare din altă mamă, fiecare în alt stat mexican. Cel mai departe stă fata din Guatemala, restul sunt în Mexic. Ca să trăiască, stă 12 ore printre mașini, la semafor.

Într-o singură zi, rămâne cu 300 de pesoși (aproximativ 70 de lei), după ce-şi cumpără mâncare și țigări. Dacă-i merge bine, ajunge să ia și 700. „Ar trebui să fiu bogat. Dar sunt mână largă și nu știu să adun”.

Ca să facă economii, nu dă banii pe metrou: „mă prefac că bag biletul, apoi fac o schemă cu barele și se deschid singure”. Cât timp povesteşte, îmi cere o țigară – „auzi, dă și tu una până mai vorbim aici”. Merge zilnic la Internet Cafe, ca să păstreze legătura cu „prietenele” lui.

Cât am stat aici nu am auzit de nimeni care să aibă probleme cu legea. Nu am fost furată sau amenințată. Cu toată sărăcia și tentația de pe străzi, mulți oameni reușesc să fie politicoși și să viseze la viața bună fără să facă rău altora.  Plec din țară cu gândul că o să le zic tuturor că Mexic nu este despre droguri și crime. Nu doar despre asta, cel puțin. Mai e o zi şi mă întorc în România, la alte străzi, dar aceleași stereotipuri. Îi las pe cei de aici să găsească soluţii de viață printre parbrizele curate şi străzile măturate.