Funk Carioca e o subcultură apărută în ghetourile din Rio de Janeiro în anii 80, similară cu maneaua, marginalizată de elite și stigmatizată de autorități.
Stilurile muzicale exotice ajung cu greu la noi. Dacă-s mai kitchoase, vin pe filiera celor mai puțin cizelați. Dacă-s mai rafinate, sunt promovate de așa-zisa elită.
Funk Carioca, numit și Baile Funk sau Favela Funk, n-a prins pe o parte, nici pe alta. Eu am auzit o singură dată o melodie într-unul din cluburile preferate ale hipsterilor, dar publicul n-a percutat. Mi-aduc aminte replica unor amici, ce nașpa e asta.
Eu, în schimb, eram în al nouălea cer, postam deja un status pe Facebook, “Funk Carioca în București!!!“. N-am mai zis nimic, m-am chinuit doar să înțeleg de ce respingeau cei de lângă mine chestia aia magnifică.
Oi fi rămas eu singurul deschis noului? Nu prea cred, mai ales că genul nu e chiar așa nou, până și eu îl știam de vreo 2 ani.
Plus că artiști mega-mainstream, cum e M.I.A., l-au preluat și l-au împachetat în engleză. Aici e meritul lui Diplo, un tip care se duce prin toată lumea și ia pulsul muzicii, fie ea underground sau mainstream.
Între noi fie vorba, încă mai sunt hipsteri care n-au auzit de M.I.A… hăhă. Luați de-aici:
Cu toate astea, cică “in 2004, dance clubs from Eastern Europe, mainly Romania and Bulgaria increased the popularity of funk due to the strong sexual appeal of the music and dance, also known as Bonde das Popozudas.”
Eu am remarcat asemănarea lui cu manelele noastre. Când mă uit la petrecerile lor din cartiere văd doar pițipoance și cocalari care o ard hipsterește.
În lumea manelelor noastre ierarhiile sociale sunt bine definite, pe când în cazul funkului brazilian toată lumea e lipsită de inhibiții. Acum, că tot am avut mega show cu Romeo Fantastick pe 1 martie, asocierea asta mi-e și mai evidentă.
Funk Carioca a fost un soi de muzică a favelei, a celor care trăiesc în sărăcie în ghetourile braziliene, mai precis din Rio de Janeiro. Mesajele din piese erau universale, dar problemele sociale ale ascultătorilor au marginalizat și muzica. Se mai putea cânta doar în zona de acoperire a traficanților de droguri. În timp, abordarea asta a funkului brazilian a luat denumirea de proibidão.
Funk Carioca se trage din stilul Miami Bass, în mare de la tobele samplate. Conform spuselor lui DJ Marlboro, un fel de DJ Vasile al lor, după anul 1982, hituri americane precum “We Want Some Pussy” (stil Miami Bass), sau “Don’t Stop The Rock” (Freestyle) și-au pus amprenta decisiv asupra genului care era deja în formare din anii 70.
Prin 70 existau petrecerile de cartier ale negrilor (bailes black) unde se asculta stilul american Soul. Se mai țineau și petreceri de cartier dedicate muzicii Rock, dar ele s-au transformat treptat în petreceri cu muzică Disco. Când erau pe val americanii de la Kool & The Gang, cele două tipuri de petreceri s-au unit, rezultând “baile funk”, balurile cu muzică funk.
Până la mijlocul anilor 80, upper classu’ și, implicit, presa, nu luaseră contact cu fenomenul funk, care era promovat doar în cartierele sărace, prin petreceri cu niște boxe imense. Din moment ce petrecerile aveau loc doar acolo, au fost percepute ca fiind irelevante. La fel ca petrecerile cu manele de pe la noi de prin Ferentari, când oamenii ocupau strada și dădeau drumul la muzică la maxim, fără să fie deranjați de poliție. O zonă liberă.
Abia după ce anumiți antropologi au studiat și publicat despre fenomenul Funk Carioca (sună familiar iar cu traseul manelelor de pe la noi), stilul a devenit popular în toate categoriile sociale, la nivel național, iar după anul 2000 chiar și internațional.
În tot acest traseu al său, Funk Carioca a avut o perioadă mai neagră, cam ca orice stil care se ridică din suburbii. Deși a devenit oficial recunoscut prin lege ca aparținând culturii naționale braziliene, la loc de cinste lângă Samba și Bossa Nova, a ajuns într-un permanent conflict cu poliția și armata, sub pretextul traficului cu droguri sau al tulburării liniștii publice. S-au impus ore stricte pentru petreceri.
Pe de o parte, legea interzice discriminarea când vine vorba de manifestările culturale ce țin de Funk Carioca. Pe de alta, poliția și armata asediază ghetourile, monitorizându-le fiecare mișcare.
Favelele au devenit militarizate odată cu pregătirile autorităților pentru Cupa Mondială de anul ăsta și pentru Jocurile Olimpice din 2016. S-a construit inclusiv un zid care desparte zona turistică de celebrele mahalale. Mai vedem din când în când proteste pe la televizor din Rio de Janeiro, dar nici prin gând nu ne trece că de fapt ar fi implicate și manelele brazilienilor.
Mulți MC de Funk Carioca au fost luați cu japca și băgați prin închisori. De asemenea autoritățile îi acuză de cyber-crime pentru că folosesc Internetul pentru a-și promova funkul lor de tip proibidão, făcând astfel marketing pentru afacerile lor ilegale.
Funk Carioca abordează teme precum sărăcia, demnitatea umană, mândria rasială a oamenilor de culoare, sexul și barierele sale morale, violența și nedreptatea socială. E chintesența vieții dure a oamenilor săraci și de culoare din Rio. Iar societatea folosește în general termenul de Funk ca o pe etichetă la îndemână pentru a-și arăta disprețul pentru clasa de jos.
Brazilia s-a manelizat deja – sau, mai bine zis, s-a funkificat.
Versurile cântecelor funk sunt criticate de elita culturală braziliană, în mare pentru conținutul lor violent și explicit sexual, de multe ori chiar misogin. Femeia e prezentă în cântece mai degrabă ca un obiect sexual.
Cu toate astea, sunt multe femei soliste care folosesc în mod ironic obiectificarea exagerată.
Romanțarea infracționalității este un alt aspect negativ al genului. Dar, la fel ca și în cazul manelelor, acest gen nu aparține doar unei clase sociale.
Artiștii cei mai în vogă au adoptat o dublă abordare a cântecelor – folosesc versuri mai puțin dure pentru radio, dar nu renunță la variantele explicite când cântă la petreceri din stradă sau în hale.
Cei care iau apărarea genului spun că Funk Carioca este o expresie autentică a culturii comunității afro-braziliene și că, de fapt, versurile cu conotație sexuală reflectă libertatea sexuală din societatea braziliană.
Există deja o tradiție ca influențe de oriunde din lume să fie acceptate, dar odată integrate în cultura braziliană, să se transforme. Mai sunt două fenomene la fel de puternice ca Funk Carioca: Samba, care a împrumutat de la ritmuri africane până la valsuri și tangouri de a devenit ceea ce este azi, și Bossa Nova, care a combinat la fel de ingenios samba cu jazz.
Și uite-așa ajungem iar la manelele noastre… Uitați-vă la clipul ăsta:
Fratello, cu tot respectul pentru cultura ta muzicala, dar din ce arati pe site despre funk carioca, e in acelasi stil precum hip hop-ul american, evident dansat si cantat altfel, dar mesajele sunt aceleasi. Nasterea celor doua stiluri, parerea mea, atat funk carioca cat si hip hopul negrilor din SUA, au pornit exact de la saracie, de la dorinta de a se exprima prin mesajele din versuri. Cu manelele e alta treaba. Astea provin de la o anumita etnie si au prins teren pe incultura romanilor mai ales de la tara, Asadar, funk carioca s-a nascut din dorinta de exprimare a saracilor prin muzica, iar manelele sunt basinile unei etnii care au prins la natia romana. Mi se pare chiar aiurea sa spui ca funk carioca sunt precum manelele de la noi. E cu totul altceva.
E firesc să ai genul ăsta de reacție când ai ceve probleme personale cu etnia aia stigmatizată de pe la noi. Dar dacă mă uit pe comentariul tău, nu e nimic în neregulă. Ești de acord că funk carioca și hip-hop au pornit de la sărăcia negrilor și de la dorința lor de a se exprima. Țin să subliniez că negrii lor sunt exact o etnie care a parcurs același drum ca al etniei de pe la noi, respectiv au fost marginalizați, împinși la marginea societății, acolo unde erau doar hoții, criminalii, violatorii și alte “scame ale societății”. Muzica negrilor a apărut deci ca o contracultură, în care își spuneau oful și aspirațiile, și au prins și la albi, astfel încât hip-hop-ul și funk-carioca au “manelizat” populația lor de altă etnie decât cea a negrilor. Țin să mai adaug că și în SUA, și în Brazilia muzica asta a etniilor sărace a fost la început considerată fix cum zici tu că sunt manelele la noi, adică “bășinile unei etnii”. Nici măcar nu se oboseau să ia în serios fenomenul până când nu au început cei din etnia majoritară să le fredoneze și să le aprecieze versurile. Deci ce spui tu e corect, doar că e valabil reciproc, ce ai zis de funk carioca si hip hop se poate spune și despre manele, ce ai spus despre manele se poate spune și despre funk carioca și hip-hop. Și nu inventez, e istorie. Mai sunt fenomene dinastea care au avut același drum, cum e la portughezi (fado), sau la greci (rembetiko), sau la argentinieni (tango). Tiparul e ăsta: scamele societății se consideră ființe umane și crează o muzică sinceră pe care ceilalți, oamenii frumoși o resping, dar o dată cu scurgerea timpului, oamenii frumoși își dau seama că au greșit și încep să aprecieze muzica aia inițial infectă, la început mai timid, ca mai apoi să devină identitate națională. Ăsta e adevărul peste tot.