O să îmi pun filosofia în cap, adică facultatea. Din București. Dar poate că asta și vreau. Pe numele meu Raluca Roșu, am două diplome de la filosofie, una de licență și una de master. Ambele zac și adună praf în secretariatul de la etajul unu al clădirii de sticlă de pe Splaiul Independenței. Sunt acolo din septembrie anul trecut și nici până azi nu m-am dus după ele.

Nu au zis „respins” pe față când am aplicat la doctorat, dar m-au pus pe o listă incertă, au zis 9.25 și deasupra mea tronau cei câțiva care intraseră la buget fără bursă, respectiv la buget cu bursă. Norocoșii din urmă – cu șapte milioane pe lună sau cât le dă. În New York trăiam cu 20 de dolari pe zi, asta fără să pun la socoteală cazarea. De-acolo nu am luat diplomă, doar niște hârtii cu note mari și ne pare rău, nu avem bani.

De plecat în New York am plecat când deja mă săturasem de filosofie, dar mai ales de cele trei departamente de la noi: filosofia culturii, filosofie moral-politică și filosofie teoretică. Toți se urăsc între ei, mai mult sau mai puțin public, se joacă de-a ieșitu’ la bere și prietenia cu studenții. Se fac glume pe seama tuturor, ăia de dreapta îl urăsc mai mult pe Heidegger decât pe Marx, iar ăia de-l citează cu sfințenie pe Heidegger vorbesc în limbi necunoscute mie. Toți au ceava de împărțit cu psihanaliza. De-asta am zis: gata, plec. O să învăț teorie psihanalitică undeva mișto și o să citesc Freud toată ziua.

New York a fost o întâmplare. Eu doar am aplicat la Fulbright, această prietenie trainică între statul român și cel american; 35 de mii de dolari mi-au dat și statul român a plătit doar biletul de avion dus-întors, dar nu-s sigură că-i chiar așa. Românii mi-au zis: te trimitem un an pe banii noștri și ai americanilor la un master de doi ani. Pentru că ești minunată, te vei descurca singură din anul doi. Nu m-am descurcat. N-am făcut rost de bani pentru anul doi, viza mi-a expirat și am luat avionul înapoi. New York-Paris-Paris-București și m-am trezit din nou aici.

N-am învățat prea multă teorie psihanalitică. Departamentul de la The New School era tot de filosofie și avea un singur curs pe semestru ținut de un psihanalist care fusese prieten cu Derrida. Cu Freud și cursul ăsta în brațe am supraviețuit în cele zece luni de America. Pâinea, apa și țigările mele, doar că pâinea avea gust de cozonac și țigările erau scumpe. Doar apa de la robinet era bună, că ei bagă fluor, care îți și albește dinții. În comparație cu cea a americanilor, dantura mea părea încropită la colț de stradă.

Am citit Freud în fiecare zi, iar apoi mă duceam și discutam despre asta cu niște băieți la întâlnirile săptămânale ale Grupului de Psihanaliză. Băieții erau de treabă, știau filosofie, dar erau generoși cu Freud și psihanaliza. Mare lucru și neîntâlnit la noi. Asta a fost important pentru mine. Asta și că domnul B., psihanalistul mai bătrân, mă plăcea chiar dacă mă chinuiam ca dracu’ la cursul lui. Cred că vedea cum îmi sclipesc ochii numai când abia apuca să rostească numele lui Freud.

Când am fost în depresie în aprilie 2014 el a fost singurul american care a observat că nu mi-e bine. Ești OK? Așa m-a întrebat. Cu 20 de minute înainte să intru în sala de clasă bocisem în camera cu calculatoare în timp ce le scriam pe Facebook prietenilor mei cum sunt o ratată și că nu știu cum mă mai întorc eu acasă. I-am răspuns că nu sunt OK și el a zis că se vede. După curs i-am zis că nu se vede de fapt sau că el a fost singurul care a văzut.

Țin minte ultima noastră întâlnire, pe Upper West Side, lângă Central Park. Acolo era cabientul lui și acolo îi lăsam eseurile că el nu citea pe calculator. La parterul clădirii era un portar ca în filme, îmbrăcat în uniformă verde închis cu cascheta și dungă neagră la pantaloni. Niciodată nu urcam la cabinet. S-a nimerit însă să ne întâlnim pe stradă, eu întorcându-mă spre casă și el venind cu mâncare spre cabinet într-o pungă de plastic. Mi-a zâmbit frumos, am schimbat câteva cuvinte. Eu știam că-s ultimele, el nu. L-am sunat de curând și i-am lăsat un mesaj pe robotul telefonic în care îi explicam de ce nu mai sunt în prima bancă la cursul lui de anu’ ăsta, i-am mulțumit pentru tot, foarte sentimental și lung, până m-a întrerupt sunetul ăla tot din filme: BEEP!

Când aterizam înapoi în București, pe 6 iunie 2014, ascultam TLC la căști și am scris pe telefon că mereu va fi vorba de New York. Mă îndrăgostisem de NY și mi-era deja dor de el ca de-un fost iubit. Am stat undeva la Unirii până să mă întorc la ai mei în Reșița. Am dormit vreo 24 de ore; m-am trezit tot obosită și era iar noapte. Am ratat gay pride și n-am apucat să port peruca roz pe care o cărasem special pentru petrecerea de după din Control. Bucureștiul mi s-a părut curat și mic, aproape ca un oraș părăsit în care cei câțiva rămași fac curățenie din când în când și din inerție.

În Reșița dormeam cât puteam, stăteam pe Facebook și m-am uitat la toate sezoanele din Game of Thrones. Mama zicea să nu rămân, tata zicea să rămân că au ei grijă de mine și mai ales să fac sport. Și mai ales să nu mai iau pastilele pe care mi le-au dat americanii, că de-asta mă simt nasol. Am făcut sport o zi la sala universității unde lucrează mama, am mers pe bandă și am ascultat The Kills. Îmi aducea aminte de sala de fitness din căminul de pe Lexington Avenue în care am locuit din august 2013 până în iunie 2014. Înainte să plec, mă apucasem să merg în fiecare zi la sală și să stau vreo oră acolo. Înainte de asta beam fresh de portocale și un bagel cu susan, un fel de covrig faimos de-al lor. Mi le luam din același loc și, când am plecat, vânzătorul asiatic mi-a urat drum bun înapoi.

În Reșița nu aveam chef de nimic, dar știam că n-o să rămân. Așa că am zis să aplic la doctorat la filosofie în București. Îi știam pe profi, ieșeau și niște bani și urma să fac ce îmi plăcea. Acum nu mai știu ce îmi place, dar atunci așa credeam.

Ca să intri la doctorat e un întreg ritual de care aflasem de la ăștia mai mari. Așa că m-am dus din iunie la domnul V., singurul cu care chiar lucrasem în cei cinci ani de facultate și master. El nu putea să îmi fie coordonator și mi-a zis pe față care e situația. A zis să îmi aleg dintre puținii care aveau drept să coordoneze un doctorat. L-am ales pe domnul B., că el mă lăsa în pace sau așa umbla vorba. Adică urmau trei ani în care citeam și scriam în voie și nimeni în afară de domnul V. nu urma să mă îndrume cu adevărat. Ceva cu psihanaliză și filosofie, asta voiam să fac și știam că n-am cu cine, dar am zis să îmi continui filmu’.

M-am întâlnit personal cu domnul B., un om mic de înălțime, care mi-a oferit o cafea și mi-a zâmbit fără dinți, dar politicos. Părea impresionat că am fost la New York și ma ținea minte din facultate. S-a bucurat că „mai există tineri ca mine” și a zis că, gata, are două locuri libere și mă ia. Ba chiar că o să și vorbească cu un prieten de-al lui, domnul Z., profesor și psihanalist, să-l bage în comisia de îndrumare. Am plecat fericită de la întâlnire și ca premiu pentru reușită m-am băgat în H&M și mi-am cumpărat un colier auriu în formă de triunghi cu vârful în jos. Mi-am făcut și un selfie într-una din oglinzile magazinului și am pus-o pe Facebook și am scris ceva cu optimism și doctorat.

M-am întors în Reșița, apoi m-am mutat definitiv în București. A trecut iulie, a trecut august. În septembrie am depus actele pentru doctorat și un plan al lucrării. Nu ținusem legătura cu domnul B. Îi dădusem un mail cu planul, dar nu mi-a răspuns. Îl sun atunci, în septembrie, să îi zic că am aplicat și să fiu sigură că mă susține. Așa se face, așa am făcut. Mi-a răspuns nedumerit, aproape uitase cine sunt și a zis că lucrurile s-au schimbat, că au apărut alți candidați și că ne vedem la examenul oral. Știam că nu-i de bine, dar am zis să merg până la capăt cu treaba.

A venit și ziua examenului, am ajuns înainte de 9, când eram programată. Nu mă simțeam prea deșteaptă și fumam țigară după țigară până a ajuns domnul B., undeva după 10. Se intra câte unul în sală și în comisie erau niște domni bătrâni și plictisiți. Pe palier așteptau tinerii concurenți. Câteva fețe cunoscute, foste colege de master, altele cu un an mai mic și trei indivizi ciudați din capu’ locului.

Primul, un călugăr franciscan sau pe-acolo, pe care l-am văzut din prima, doar ajunsese și înaintea mea. Al doilea, un domn cu părul scurt și alb, la costum și cu diplomat. Privindu-l pe el mai ales, mă întrebam dacă vrea să facă doctorat pe bune. Pe călugăr l-am antipatizat din prima că era arogant și vorbea tare cu ăsta la costum despre stat și religie și se purta ca și cum el inventase toate roțile din lume. Domnul la costum mi-a dat impresia că e jenat cumva și că vrea ca treaba să se termine cât mai repede, să se vadă pe lista celor admiși și să se întoarcă probabil la nevastă-sa și la copii. Al treilea personaj era o doamnă pe la vreo patruzeci și ceva de ani, vopsită roșcat, într-o rochie de mătase cu flori, și dată cu ruj roz sidefat. Stătea cu o carte în mână și îmi amintea de colegele mele de liceu care toceau înainte de teză. Înainte să intre la comisie, s-a aranjat tacticos în sticla cutiei cu extinctorul roșu și furtunul alb pentru incendii.

Doamna de patruzeci de ani cred că a intrat, dar nu sunt sigură, călugărul și el, dar fără bursă și domnu’ cu diplomat a avut aceeași soartă ca mine.

Înainte să intre în sala unde era deja comisia, domnul B. s-a oprit în fața mea, m-a măsurat din cap până în picioare și a zis: Roșu! după care s-a îndepărtat. Atunci încă aveam impresia că mai am o șansă, că altfel nu știu de ce n-am plecat. Aveam nevoie și de bani, ce-i drept, de un motiv să stau în București și să mi se confirme că nu știu americanii ce comoară au pierdut.

Când am intrat efectiv în sala cu comisia, m-am așezat calmă în fața lor și am început să vorbesc. Un singur domn bătrân mă asculta, că ziceam ceva de Nietzsche și lui îi place Nietzsche. Celălalt domn la fel de bătrân privea în jos și părea că n-are chef să asculte pe nimeni. Domnul B. mi-a dat cuvântul, după care a ieșit din sală cu telefonul lui de ultimă generație și din câte mi s-a povestit vorbea despre cartofi sau mâncare. A ieșit fără să zică nimic, fără să mă privească și atunci mi-a fost clar: n-o să intru la niciun doctorat. Tot nu m-am oprit. Am prezentat ce am avut de prezentat, domnul B. tot nu intrase înapoi și i-am întâlnit privirea pe hol, în timp ce își continua liniștit conversația.

Câteva zile mai târziu s-au afișat rezultatele. Toți cei care intraseră la buget cu bursă luaseră 10, toți cei care intraseră la buget fără bursă luaseră 9.75 și apoi lista incertă pe care eram și eu cu 9.25. Bineînțeles că pentru nota finală fusese consultat și domnul B. sau așa îmi imaginez. Din seara în care am aflat rezultatele, n-am mai călcat nici măcar în apropierea facultății și m-am prefăcut că Grozăveștiul și Facultatea de Filosofie au fost rase de pe fața pământului. Abia acum vreo lună am mers într-o dumincă în Regie să se tundă Vivian și l-am dus în Filos, un fel de bar al facultății. Era aproape gol, ca și facultatea împrejmuită de garduri și porți închise. Am mâncat și am povestit. M-am bucurat că era gol și zăpadă și mă gândeam la diplomele mele care stăteau încuiate în vreun dulap, uitate de toată lumea în afară de mine.

Nu știu când o să mă duc din nou pe-acolo, mai bine o trimit pe mama cu autorizație de la notar. Mai bine să vină ea din Reșița, să facă nouă ore pe tren și să se ducă la secretariat și să îi zică doamnei M. că fiică-sa își vrea actele înapoi și doamna secretară-șefă să cotrobăie leneș și iritat după acte, și să-i arunce tot mamei în față dosarul pe care trebuie să scrie: Felicitări, ați fost respinsă.