Exista intotdeauna un delay. un timp viu-mort.

Glontul face ttThuuffphhh —>>>>.

De cand paraseste teava si pana ajunge in corp, tasnesc 9 vocale si 2 consoane trase in loop perfect. Ce ar face cerbul cu ragazul asta? Poate-si recita in cap “Salut! Murim!” a lui Nichita. Sau poate-si face de mai multe ori cruce cu limba. Oricum ar fi, cerbul ramane acolo, impietrit, tamp si gol.

Dar asta se-ntampla la cerbi. Cu oamenii e altfel. Pentru noi (fiinte superioare stresate si dotate cu arme de foc), un accident poate imbraca halatul tragediei absolute chiar si atunci cand nu implica un glont intre ochi.

Cel mai frecvent ‘accident’ de acest tip este disparitia telefonului mobil din buzunarul de la geaca. Banal, nu?

Dar cand un obiect mai important ca banii incepe brusc sa nu mai fie acolo, undeva in noi, cineva mic stinge lumina, se face covrig si moare intr-un colt, pe jos, in mizerie. Doar atunci cand se pierde cate un Carnetel Negru Mic cu Coperti Tari si Buzunar Interior, atunci se strang mai multi si mor. Pentru ca astea dor. Cel mai tare.

Un prieten mi-a zis cum le zice. Li se spune “mini heart attacks”. Am ras ca de un fapt banal, parfumat cu iz de termen medical. Suna cumva a prajitura. Dar, mai tarziu, am supravietuit unuia.

In primele clipe, nu esti pregatit sa crezi. Si mai cauti odata. Putin mai febril. Inca 4-5 secunde si se instaleaza Panica. Pana acum, mintea ta n-a avut timp sa absoarba evenimentul. De aici inainte, constiinta ti se inunda. Valuri de rau iti iau pe sus neuronii, care, disperati si-n deriva, incearca sa se agate de ce pot. Din exterior, arati de parca ai avea un atac de cord. Dar nu mori.

FAQ

– Ce culoare au mini heart attack-urile?
– Mini heart attack-urile sunt mov.

– Cat de des pot surveni mini heart attack-urile?
– De fiecare data.

Dar nu despre asta e vorba aici. E o alta poveste care conteaza. Si da, in ea, mi s-a’ntamplat un mini heart attack adevarat. Si da, mi-a lipsit vreo 2 zile, un carnetel negru, mic. De unde si durerea de mai sus. (acel txt a fost scris in absenta carnetelului si trebuie tratat ca atare).

Asa a inceput povestea’ntamplare-accident:

Vlad Ursulean:  “proiectam maine un film la casa jurnalistului”
Eu: “aduc M&M”
Vlad Ursulean: “boboc. la 7. Pe C.A. Rosetti 42, ultimul etaj”

Miercuri seara imi indesam borcanul de sticla (vintage fake de la ikea) plin ochi cu M&M, in geanta Nikon. Mi-am luat longboard-ul ca era frumos afara si oricum intarziasem deja.

Si-i dau. 

Am ajuns repede, eram aproape.
Usa de la scara, deschisa. Inauntru, in hol (desi imi vine sa-i zic lobby), dau peste mine niste oglinzi maaari. Maaaari rau. Mai mari decat as putea fi eu vreodata. Nu putea sa fie rau. Si atunci inseamna ca eram bine. Unde trebuie. In blocul 42.

Am urcat pana la ultimul la etaj, care nu m-a surprins catusi de putin. Alcatuirea ciudata a etajelor superioare din blocurile de bucuresti e, pentru mine, o banalitate. Aici, de exemplu, erau 5 usi in semicerc. Nu aveam niciun dubiu ca undeva, in spatele uneia dintre ele, o sa gasesc cativa baieti si fete uitandu-se la Fear and Loathing pe perete. Le-am incercat, pe rand. Prima era incuiata. Am batut. Nici un raspuns.

Si de-aici incepe sa fie ciudat.

M-am aplecat sa ascult. Cele 2 voci semanau cu sunetul carnii izbite de o manusa de box, de undeva dintr-un apartament vecin, unde ai banuit mereu ca se intampla chestii dubioase. Un fior rece, deloc chill, m-a strabatut.

Asa ca am trecut la usa urmatoare. And to the next si tot asa.

Era pustiu. Si da, era prezenta umana, da!, cineva locuia in acest spatiu. Doar ca nu si in acest timp. Am inghetat in ultima incapere, cu ochii maari ca un copil idiot care se pierde pe plaja, ca sa descopere mai tarziu ca era la doar doua prosoape de parinti.

Camera asta avea de toate. Si aragaz cu picioare inalte, si o camasa albastra cu picatele, arborata la uscat cu guler usor apretar, pe umeras metalic, parca. Arata ca un drapel acolo, atarnand. M-am gandit c-o fi a lui Vlad.

Si-atunci mi-am adus aminte de Panica. habar n-aveam unde e toata lumea si n-aveam nici numarul lui sa sun. M-am verificat ceasul si desenele IRLOdiene de pe blocul de vis-a–vis, de parca mi-ar fi oferit indicii. Am scuturat din cap scenariile neplauzibile si le-am pastrat doar pe cele cu adevarat aberante.

Pana la urma, am hotarat ca eu sunt unde trebuie, doar ca am ajuns cu o ora in plus si ca ceilalti s-au dus la film altundeva. Eram pregatita si pentru varianta in care “altundeva” ar fi insemnat alta dimensiune temporala.

Apoi am plecat.

Dar nu fara ca, mai inainte, sa-mi eviscerez geanta si sa las borcanul acolo. Un borcan transparent, pleznind de fericire colorata. De care eram maxim incantata sa scap. Pentru ca era greu.

Am ajuns acasa, mi-am facut un ceai, m-am scurs pe canapea langa geanta. paranoia s-a cuibarit langa mine si mi-a tinut cald, ca o patura din lana, care inteapa. Asta in timp ce digeram o ultima bucatica de informatie. In momentul deversarii brutale a continutului gentii nikon pe masa jurnalistului, am scos si carnetelul negru, mic. Apoi, am omis sa-l bag la loc. Pe langa asta, facusem ceva nu foarte legal. Sa intri in casa unui om / Sa parasesti acolo un borcan cu M&M. Nu sunt lucruri care se fac.

Asa ca ii scriu lui Vlad, destul de suspinat, cerandu-mi scuze pentru comportamentul neadecvat.

“habar n-am despre ce vorbesti”, imi zice.
“ok”, zic.

……………….

Era deja dimineata. Nu stiu ora. Nu dormisem. Cred ca era innorat cand mi-am sfarait rotile de 72 de mm pe asfaltul din fata usii blocului 40 de pe C.A Rosetti. Am apasat pe D.M. si s-a deschis. Am urcat pana sus. Usa care ducea la fereastra de pe care furasem niste cadre miscate era acum  inchisa.

Bucla s-a inchis, cele doua universuri s-au inghitit unul pe altul si odata cu ele si carnetelul meu negru si n-au mai ramas decat cinci usi inchise. Inainte sa apuc sa-mi termin elucubratia, din apartamentul cu carne si manusi de box, a iesit un batranel. Simplu, ca vai de el. M-a vazut probabil ca eram intr-o dilema, si m-a intrebat daca poate sa ma ajute cumva. O foaie si-un pix mai tarziu, imi tremuram numarul de telefon pe usa baiatului despre nu stiam nimic, dar stiam acum cu certitudine ca nu e Vlad Ursulean. Imi spusese octogenarul amabil, zambind cald catre mine si intorcandu-se periodic sa urle “taaaci ca vin!” catre usa de unde se auzea snitelul injurand.

Si am plecat.

Spre seara primesc mesaj: “sunt baiatul de la mansarda.nu va pot suna, pentru ca momentan nu pot suna in alta retea. Este f. important?”

A doua zi mi-am recuperat carnetelul negru mic. Ah, am uitat de ultimii bani pentru saptamana in curs, depozitati neglijent in buzunarul ascuns. Erau tot acolo. Cei 100 de dolari facuti cu totul si totul din hartie. Rene, pictorul care locuieste la ultimul etaj, numarul 40, nu 42, a mancat o parte din M&M si mi-a zis ca nu l-a deranjat, si chiar ca a fost un gest dragut. Doar ca banuia, desigur ca nu sunt pentru el.

Pe urma, l-am cunoscut si pe Vlad Ursulean.