Un copil cu o roabă scorojită se milogește de o femeie îmbrobodită în negru care duce o cutie din carton pe cap. Își suflecă mânecile lălâi și împinge vânos în vechitura de tablă ca să-i arate că-i poate căra greutățile. Femeia în rochie dreaptă până-n pământ îl ușuiește prietenos și-și continuă drumul printre tarabele și chioșcurile din scânduri și placaj cu haine vechi, sandale, bocanci cu blană, legume proaspete și bucăți din mașini de spălat.

Cinci bărbați legați la cap cu basmale alb-negru și ochii mijiți vând țigări pe marginea drumului, sub un soare puternic. Niște puști se îngrămădesc pe un calculator cu Counter Strike într-un internet café.

Un fum gros, alburiu se strecoară pe lângă un dozator de înghețată proptit în soare și iese-n drum să se lipească de hainele trecătorilor. Miroase a carne pe grătar.

Din spatele unui gard de vreo doi metri terminat în sârmă ghimpată lucește o placuță metalică cu Avenue des Champs-Elysees. E strada principală din tabăra de refugiați sirieni Za’atari din Iordania.

Za’atari înseamnă o întindere de nouă kilometri pătrați de corturi prăfuite și caravane albe. E un oraș vibrant și funcțional la 30 de kilometri de țara din care sirienii au șters-o când au început să le cadă bombe-n casă. Ei zic că se întorc doar dacă Bashar va pleca. Pe măsură ce conflictul intern sirian se prelungește nedefinit, oamenii își văd de-ale vieții: vând kebab, falafel și legume, cultivă salată, sapă piscini, fac nunți.

Champs-Elysees-ul din Za’atari se pierde prin nisip bătut în picioare, în deșertul iordanian. O priveliște de alb-prăfuit de la caravane cu pereți spoiți și corturi gri se întâlnește pe nesimțite cu un cer albastru spălăcit, fără nori. Corturile par că se duc până hăt, departe, șterse de un soare tare.

Șiraguri de rufe colorate aproape ating praful agățate pe sfori legate între corturi vecine. O femeie umple o găleată cu apă de la un butoi alb-transparent urcat pe patru picioare de fier. Un bărbat sapă o groapă pentru piscina familiei și alți doi bibilesc niște verdețuri crescute într-o baltă de apă, în praf.

Unul dintre ei îmi întinde două frunze. Au gust de rucola, puțin amărui. Oamenii ăștia cresc salată în deșert pentru că erau obișnuiți să mănâne legume în fiecare zi când erau acasă-n Siria, înainte ca rebelii să folosească armele, iar Bashar avioanele.

Za’atari există pentru că ciocnirile dintre statul condus de Bashar al-Assad și grupările de opoziție din Siria au forțat peste jumătate de milion de oameni să treaca granița de sud, în Iordania. E cel mai nou oraș-tabără din provincia Mafraq, la 70 de kilometri de capitala Amman, înființat special în vara lui 2012 de Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite (UNHCR) și guvernul iordanian pentru refugiații din Siria. Acum sunt aproximativ 120 de mii de oameni acolo și e cel de-al patrulea oraș ca număr de locuitori din regat și a doua cea mai mare tabără de refugiați din lume.

Am ajuns în tabără cu autostopul. Am schimbat două mașini din capitala Amman până în orașul Irbid, din nord. De aici m-a luat Jawdat, un iordanian angajat la compania Nestle Waters Jordan, și m-a dus cincizeci de kilometri cu mașina de serviciu până la intrarea în Za’atari. Era curios să vadă tabăra pentru prima oară, deși face zilnic un traseu care îl aduce destul de aproape. I-am povestit că sunt voluntară în Amman unde lucrez la un centru pentru copii cu autism și sindromul Down.

M-a lăsat pe marginea drumului de acces în tabără vegheat de niște impunători înarmați, în uniforme militare, cocoțați pe două camioane blindate și camuflate. Mi-a dat și un bidon cu apă, poate o să am nevoie.

Un huruit continuu de motoare ascunde vocile unor femei cu copii de mână strânse în jurul unui polițist preocupat de hârtiile lor. Tropăiala oamenilor ridică praful care se amestecă cu fumurile înecăcioase de la un autobuz pornit. E agitație, mașini oprite pe avarie, poliție cu ochii în acte îndoite, taxiuri pe verde și o piață ambulantă.

Copii și bărbați stau pe vine sau pe jos, în colbul de pe marginea șoselei principale care ajunge până la granița cu Siria, și vând pachete din carton primite cadou de la Programul Alimentar Mondial al ONU. Le dau și la bucată: conserve, paste, orez, fasole, năut.

În fața unei pancarte cu Welcome to Za’atari Refugee Camp în engleză și arabă, un polițist în civil se uită pe hârtia de la Ministerul de Interne cu care am acces în tabără de la opt la cinci după-amiaza. Nu prea vorbește engleză și dă un telefon. Câțiva colegi în uniformă se odihnesc în umbra unei barăci goale din ciment pictată cu palmieri verzi. Unul se scobește în nas, altul își mângâie centura și fumează. Polițistul termină de vorbit, împăturește foaia, zice că-i ok și arată înspre secția de poliție unde ar trebui să mă înregistrez.

Majoritatea refugiaților din Za’atari sunt din Dara’a, orașul-revoluționar din sudul Siriei unde au fost scrise primele sloganuri anti-putere și au fost torturați primii civili. Ei au arătat acasă că nu le pasă de autoritatea președintelui, iar aici li se rupe de autoritatea poliției sau a armatei iordaniene. Fac bișniță la poarta taberei cu pachetele de mâncare primite gratis de la ONU și își deschid afaceri pe strada principală. Sirienii îi zic suq sau piață. Vând și cumpără cu dinari iordaniei și sirieni. Poliția se face că nu vede. Unii vând mâncarea primită pentru că nu le place, “conservele alea de carne nu sunt bune deloc”.

De asta, Matthew Byrne, Field Officer la UNHCR, îmi spune că ONU va renunța la distribuția pachetelor cu alimente. Fiecare familie va primi, o dată la două săptămâni, 6 dinari iordanieni pe membru pentru mâncare, adică aproximativ 30 de RON. Un dinar în Zaatari înseamnă un pachet de țigări sau trei falafel.

Unii dintre refugiați se întorc în Siria sau emigrează spre acele orașe din Iordania unde pot găsi locuri de muncă (Mafraq sau Irbid), spune Rami Jaber de la Norwegian Refugee Council (NRC). Alții ies din tabără prin bailing out. Cei norocoși care cunosc sau găsesc o familie din Iordania dispusă să garanteze pentru ei în acte la poliție pot intra în țară legal. Iordanienii puteau sponsoriza câți refugiați doreau dacă erau dispuși să-și bată capul cu birocrația. Din august 2013 s-au băgat limite. Acum un cetățean iordanian poate să scoată din tabără doar o singură familie.

În mijlocul corturilor, un bărbat încruntat și ridat păzește intrarea acoperită cu o carpetă colorată dintre două caravane. Pe jos sunt aruncați mulți papuci – șlapi de cauciuc, sandale, pantofi negri înălbiți de praf și îndoiți la călcâi. Mă vede, se ridică și dă carpeta la o parte.

Dintr-un coridor înghesuit ajung față-n față cu o femeie în alb înconjurată de fete și copii care dansează și chiuie. O mână cu unghii portocalii mă trage în rând cu hora. E nuntă aici. Mireasa îmi zâmbește și sunt aruncată în brațele femeii de lângă ea care îi așează matern un văl pe cap, pregătind-o pentru o poză cu fundal de carpetă cu doi păuni.

Murad este iordaniancă, are 35 de ani și se căsătorește cu un refugiat sirian, Naema al-Masri. Încerc să aflu dacă va încerca să-l scoată din tabără. Femeia cu unghii portocalii repetă stau aici, în Zaatari. De ce? Femeia cu unghii portocalii mă ia de mână: De dragoste.

Ajung și la birourile ONG-urilor ca să văd cine se ocupă de primirea sirienilor în tabără. Îl găsesc pe Ghait, un tânăr rotunjor la față cu ochelari cu rame negre și geacă reflectorizantă portocalie angajat la Norwegian Refugee Council. Se pregătește să însoțească un refugiat la înregistrare.

Khaled, din Homs, a intrat în Iordania la ora 3 dimineața, pe 12 octombrie 2013, într-o sâmbătă, împreună cu familia sa. Armata iordaniană i-a reținut actele de idenitate siriene la graniță (le poate recupera dacă se întoarce în Siria sau dacă face o cerere la poliția din Za’atari) și l-a transportat până în tabără. Aici a primit un “welcome meal” (biscuiți, jumătate de litru de apă, o conservă de pește, fasole și un baton energizant) și a fost cazat într-un spațiu provizoriu (“Sleeping Area”) pentru că era târziu și birourile ONU erau închise. Familia lui (o soție și doi copii) a primit un singur pat de fier acoperit cu două pături aspre în zona de dormit, un spațiu cât două săli de sport de liceu cu 18 paturi fiecare.

Pe la 10 dimineața Khaled se duce să se înregistreze în Camp Base, zona de primire și acomodare a refugiaților. De asta se ocupă angajații de la NRC în veste portocalii, cum e Ghait.

Mai întâi merge la biroul de “Registrations” unde primește noua identitate de tabără – un card de la ONU și cupoane pentru mâncarea gratuită de la World Food Programme. De la “Food Items” ia un “care package” pentru întreaga familie, adică: un basic pack (paste, zahăr, orez, sare, linte), un complementary food pack (halva, fasole, humus, carne și roșii la conservă) și un sunflower oil pack cu 15 sticle de ulei la câte un litru. Mai primește și un pachet de curmale din partea Arabiei Saudite. Toate astea sunt donații de bun venit. De acum înainte va primi un singur pachet o dată pe săptămână pe membru de familie până se va trece la voucherele în bani.

După check-in și mâncare, se urcă într-un 4×4 cu destinația “Tents” de unde o să își ridice cortul. De pe bancheta din spate încerc să îi fac o poză când vorbește cu Ghait. Îmi face semn cu degetul că nu vrea. Îi este teamă că poate o vede Bashar și rudele rămase în Siria ar putea avea probleme din cauza lui, un dezertor în ochii puterii. Îi spun că fotografia o să apară în România. Dă din cap aprobator, se răsucește în scaunul din față și privește drumul spre locul de unde își va ridica viitoarea casă, un cort de la ONU.

Șoferul care îl duce pe Khaled să își ia cortul este Abu Mazen. Și el e refugiat sirian și lucrează pentru NRC ca șofer. Drumul e aglomerat. E ziua în care se dau pachetele cu mâncare și oamenii se grăbesc spre case. Mașina se hurducă și evităm niște femei care își cară singure cutiile primite. Din spate se aude o bușitură. Un grup de baieți aruncă pachetele cu mâncare în spatele camionetei și se prind de ea. Abu Mazen încetinește liniștit. Dacă nu îi luam, ar fi aruncat cu pietre. Copiii se folosesc de orice mijloc ca să ducă cât mai rapid pachetele acasă la familie pentru că nu exista transport public în Za’atari.

Khaled primește un singur cort de la ONU pentru că familia lui are mai puțin de șapte persoane. Un adolescent în familie înseamnă un cort în plus. Femeile necăsătorite stau câte patru. Va trebui să își instaleze singur cortul. Angajații NRC îi arată unde are loc, după schema de planificare spațială stabilită de UNHCR, dar fiecare refugiat e liber să îl mute sau să îl vândă.

Proaspăt refugiat, Khaled are trei opțiuni pentru a câștiga bani în tabără – își deschide o mică afacere pe strada principală (o frizerie sau poate un stand de falafel), face naveta într-unul din satele din jur ca să lucreze în construcții sau agricultură, sau se angajează la organizațiile internaționale care activează în tabără. Cei mai mulți refugiați preferă să își deschidă propriile afaceri. Autorizațiile și ierarhiile dispar în Za’atari. Poliția nu eliberează permise de afaceri. Oricum refugiații nu au nevoie de ele.

Așa își câștigă banii Abdul al-Mansur care în Siria era polițist, iar în Zaatari face falafel. Are 39 de ani și e burlac. A ridicat pe un schelet din lemn un magazin din bucăți de placaj și prelate din corturile ONU. Strivește cu degetele mari patru rotocoale de năut într-o lipie, adaugă niște felii de roșii și câțiva cartofi unsuroși. Răsucește lipia și aranjează tot conținutul dintr-o mișcare. La el falafelul se servește cu un Bebsi din lada frigorifică.

Oamenii din Za’atari, refugiați sirieni și angajați străini, nu au bătut pasul pe loc și au împins tabăra din adolescență-n maturitate în mai puțin de doi ani. Răzvrătirile din primele luni s-au stins pe măsură ce administratorii internaționali s-au organizat mai eficient și statele arabe bogate au început să pompeze donații. Acum oamenii așteaptă.

Nashaat Al-Smady e refugiat sirian și freelancer în Zaatari. Completează cereri în arabă pentru refugiații care nu știu să scrie, dar care vor să iasă din tabără pentru cumpărături, vizite personale sau muncă cu ziua și trebuie să aplice pentru permis de ieșire temporară la biroul poliției iordaniene.

Face asta datorită fratelui său cu care a venit aici, dar care s-a reîntors în Siria după ce una din fetele sale, Eman, a ars de vie singură în cort, la scurt timp după ce s-au stabilit în Zaatari. Nashaat povestește că Auda s-a îmbolnăvit de durere și l-a însoțit la poliție ca să se înregistreze pentru permis de ieșire. Atunci Nashaat și-a găsit unul din joburile care l-a ajutat să întrețină familia pe care fratele său a lăsat-o în urmă.

Un permis de ieșire se obține ușor, dar durează deoarece “țările arabe sunt birocratice, procesul este dificil” spune Nashaat în timp ce ține în mână o mapă transparentă plină cu cereri-tip în arabă. În spatele lui, o coadă de vreo 30-40 de persoane se mișcă lent în fața registraturii poliției iordaniene, jumătate la umbra clădirii din placaj, o parte risipiți în soare, de-a lungul gardului de sârmă ce separă sediul poliției de alte birouri. Unii fumează țigări Suvenir la un dinar.

Pentru că orice mișcare a refugiatului sirian în exteriorul taberei trebuie filtrată de poliție, Nashaat câștigă și câte doi dinari pe zi. “Ei vor să iasă din tabără și eu îi ajut”.

Pe lângă jobul de freelancer pe lângă poliție, mai lucrează 20 de zile pe lună ca învățător la Qatar School pentru 90 de dinari. Și în Siria se ocupa cu predatul, după șase ani în Beirut ca magazioner. Cea mai parte a venitului său vine dintr-o donație lunară de 120 de dinari de la Mercy Corps, o agenție internațională de asistență. Toți banii ăștia pot ajunge la 250 de dinari (aproximativ 1200 RON) în lunile bune și aproape acoperă cheltuielile unei familii de șapte persoane. Nashaat zice ca nu sunt suficienți, dar e bine și așa.

Are 35 de ani, aproape un metru și șaizeci și o cămașă lila neșifonată, deschisă la primii doi nasturi. Pufuri mici și albe îi pătează barba crescută de câteva zile până la jumătatea gâtului. Niște riduri subțiri săpate în pielea din jurul ochilor se întind în sus spre sprâncenele groase și tocite atunci când zâmbește. E proaspăt tuns la o frizerie din Zaatari. Nu îi place soarele. “Pielea noastră devine neagră și tare aici din cauza soarelui puternic. În Dara’a nu era așa.”

Îmi arată unde locuiește și mă invită acasă la ceai, în Saudi Camp, la cortul cu numărul 739, să îi cunosc familia cu care a parcurs 100 de kilometri din satul lui până în Iordania: mama, Warda – soția fratelui – și patru nepoți. Au ajuns în Zaatari pe 7 martie 2013 după ce Armata Siriană le-a bombardat satul natal Smaad din provincia Dara’a.

Casa familiei Al-Smady din Zaatari e o încăpere din placaj de care e legat un cort UNHCR. Ei îi zic caravană. E donație din partea Arabiei Saudite. Nashaat locuiește în zona cea mai veche din Zaatari. Aici au aparut treptat locuințe dreptunghiulare din placaj alb, cu ușă și două ferestre, donate de monarhiile bogate din Golf. Datorită sponsorilor, unii chiar din Siria, refugiații din Zaatari au bucătării comune, WC-uri și moschei. Uneori facilitățile se fură și se vând. Din bucătăria de lângă casa lui Nashaat lipsesc robinetele.

Caravana lui Nashaat e ridicată pe niște butuci de ciment, ascunsă după o frânghie cu haine colorate de copii puse la uscat. Sub ea sunt îndesate ligheane, bidoane de apă, perii, saci de rafie. Îmi las ghetele prăfuite lângă trei perechi de șlapi mici din cauciuc. Înăuntru nu e praf, între patru pereți din placaj maro pe care sunt desenate liane întortocheate cu frunze ascuțite și verzi. Pe lungimea caravanei sunt aliniate trei saltele de o persoană de vreo doi metri, roșii și subțiri. Nashaat zice că astea sunt paturi bune. În rest, camera e goală. Suntem doar noi și pare spațios. Se așează aproape de intrare pe covorul cu romburi în roșu și alb și își aprinde o țigară din care trage încruntat și lasă fumul să se piardă în soarele oprit în ușă.

Din tavan atârnă un bec economic. Nashaat și-a pus curent cu ajutorul vecinilor. A săpat în pământ, a scos firele și a conectat caravana. Zice că în Zaatari poți să găsești electricieni, ingineri, doctori, profesori, asistente medicale, aproape toate meseriile. Toată lumea se ajută reciproc fără să ceară bani.

“În Zaatari e mai bine decât în Siria. Acasă, Bashar ne-a tăiat curentul și apa. Dacă ar putea, ne-ar tăia și aerul din sate. Tabăra este în siguranță pentru că suntem departe de Bashar.”

Pe peretele din față e o însemnare roșie în arabă, un “Je T’ame” și un Coran cu coperți aurite în fereastră. Un copil bagă capul pe ușă și se sperie. E băiatul lui Auda și îi e frică de mine, crede că am venit sa îi fac injecție. Zilele trecute s-a ars la mână cu ceai și a fost tratat de o algeriancă asistentă la French Hospital.

Nashaat zice că e mai bine pentru copii în Zaatari decât în Siria pentru că aici găsesc mancare și școli. “Copiii noștri sufereau din cauza condițiilor rele din Siria: fără școli, fără spitale, fără mâncare uneori, fără apă, fără electricitate. Am pierdut totul în Siria.”

Mama lui Nashaat intră cu o tavă cu shoturi de cafea și ceai fierbinte și dulce. E îmbrobodită în culori închise, iar ochii mici de-abia i se văd de sub linia baticului stropit cu punctulețe galbene. Se așează lângă Nashaat și își aranjează fustonul, dezvelindu-și tălpile goale și mâinile rașchetate de bătrânețe pe care are mici tatuaje în forme neclare. Pe mâna dreaptă parcă e un vultur care se înalță dintr-o colivie distrusă. Sau o floare care răsare din buruieni. De fapt sunt formele care ies când se înțeapă cu acul de cusut ca să-și calmeze durerile de oase pentru ca nu vrea sa ia medicamente.

Apare și Warda, soția fratelui, îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă, de pe care curge un șirag de flori roz până-n pământ. Va naște în curând. Toată familia știe că va fi o fetiță. Siriană. Înregistrată la ONU. Toți copiii născuți în Zaatari primesc naționalitate siriană pentru a se putea întoarce acasă când conflictul se va termina. Totuși, regimul politic condus de Assad nu îi recunoaște oficial pe cei din tabară, îi consideră criminali. Ei nu se pot întoarce decât la o țară fără Bashar.

Caravanele primite de la sponsorii bogați ridică standardele de cazare în tabără, dar nu fac față frigului din lunile de iarnă pentru că nu au încălzire. “Sunt zile grele iarna. Plouă mult. Aici, mulți copii mor de frig. Corturile nu ne protejează de frig. Dar au promis că ne vor da gaz și pături iarna asta”, spune Nashaat.

Sirienii vor un președinte nou. “Bashar trebuie să plece și noi trebuie să votăm un om bun pentru Siria. Bashar e la fel ca Ceaușescu, ca Hitler, ca toți criminalii din lume. E rău pentru Siria. Nu vom accepta pe nimeni din tabăra sa. Regimul lui e corupție.”

Mulți refugiați se întorc în Siria și pun mâna pe arme după ce primesc vești despre mame, tați și rude omorâte de forțele regimului. Oamenii spun că Armata Siriană Liberă recrutează în Zaatari și se bazează pe furia oamenilor care aud povești despre bombardamente zilnice în satele din care au scăpat. Dar lui Nashaat nu îi place lupta. “Când am strigat și eu pentru libertate, forțele regimului m-au arestat și m-au bătut cinci ore. Viața în Zaatari e mai bună decât în Siria.”