Fi-ți-ar curiozitățile, Mako. Ce vrei să zic de Turcescu? Dacă n-am scris până acum la mine sau în Dilema, e clar, nu cred că am ce spune în secunda asta, explicațiile pe care le postăm azi, la ora 14.00, pot fi contrazise de ce se-ntâmplă diseară-n prime-time sau mâine la ora X. Dar dincolo de constatarea asta șmecherească, chiar habar n-am de ce-a făcut Turcescu ce-a făcut și, sincer, mă îndoiesc c-o să știm bine vreodată. Singurul lucru pe care pot să-l spun e că toată aiureala asta mă miră mai puțin decât pe alții. Ascultă aici niște explicații mai mult pentru tine decât pentru public, fiindcă publicului n-o să-i pese de toate astea.

UNU. Eu mă bucur că Turcescu a făcut ce-a făcut. Am tot spus-o, Gâdea n-a fost niciodată jurnalist, Turcescu a cochetat cu meseria asta. E – sau era – bun la aparențe, știe – sau știa – să mimeze. Spunea des jurnalist și jurnalism, o ardea prin comiții și comitete profesionale, bineînțeles, fără alte consecințe decât faptul că își întregea imaginea multilateral-dezvoltată de lider de opinie, producător de emisiuni TV (apropo, știi c-a produs-o pe Carmen Brumă a lui Badea pe bani buni la Realitatea?), director de gazetă, roacăr, editorialist, colonel și ce mai vrei tu.

Văd prin diferite locuri tot felul de reacții dezamăgite, de genul: “Distruge credibilitatea tuturor jurnaliștilor prin ce-a făcut, nu numai pe a lui.” Păi, în cazul în care credibilitatea jurnaliștilor stă în ce face și ce drege Turcescu, suntem doomed, nu era nevoie de toată cascadoria cu livretul ca să știm asta. Băi, Mako, oamenii care se văd în media sunt de două feluri, rudimentarii gen Gâdea și aparențiștii gen Turcescu. Mogulii folosesc rudimentari ca Gâdea în propriile prăvălii, iar prăvăliile sunt identificabile în chip de rău public, unite-n cuget și-n simțiri și tot restul. Tabăra cealaltă e bună la colecționat băieți deștepți, cu ștaif, cu aparențe, de prin diferite prăvălii ale altora. În cultură, unii umblă cu papionul lui Patapievici, alții cu caloriferul lui Marga. Mai ține cineva minte ce balamuc anti-moguli făcea Traian Ungureanu la Cotidianul lui Vîntu în 2006? Azi, Ungureanu e politician și Vîntu, la pușcărie. Deci, repet, lucrul ăla pentru care își frâng mâinile fetele de la FSJC, credibilitatea jurnalistului ca generalizare a credibilității lui Turcescu, nu există. Brambureala cu livretul e un duș rece necesar. Mă mir că mai există atâția oameni care să-și imagineze că ăla-i jurnalismul și ăla-i jurnalistul. Ceea ce mă duce la a doua constatare.

DOI. Credem în credibilitate? Nu – și curios, avem dreptate să nu credem. De duminică, de când statele de plată și livretul au apărut pe blog, în presa instituțională și neinstituțională apar tone de scenarii, speculații, aiureli – de la prostiile despre CNP-ul de București, care începe cu 40 după data nașterii, până la analizele psihologice ale lui Florin Tudose, cel care acum 10 ani punea cărămizi la propria clinică diagnosticând, prin ziare, tendințe de paranoia în orice gest și grimasă a lui Năstase. Și totuși, toate aiurelile astea se citesc, plac oamenilor; chiar tu, Mako, m-ai întrebat ce cred, ce-ar fi de învățat din povestea cu Turcescu. Fiecare oportunist al tastaturii, care ține să-și dea cu părerea despre ce-a făcut, și motivele pentru care a făcut, Turcescu ascultă și de un impuls jurnalistic profund. Jurnalismul e ceea ce va fi mai puțin interesant mâine decât este azi, spunea André Gide. Cu alte cuvinte, chestiile hot, fierbinți, folosește tu ce epitet-clișeu vrei aici, care interesează. Ați văzut asta pe pielea voastră, la Casa Jurnalistului, după ce ați scormonit după diamante sau Rodion și ați fost dezamăgiți de impactul unor trebi foarte muncite. V-ați împiedicat de consacrare și ați început să faceți bani din donații în momentul în care ați început să relatați de la protestele fierbinți, de stringentă actualitate, lucruri pe care Facebook-ul și toți ceilalți le-au supt ca buretele. Restul e, cum ar veni, feature, bonus, ceea ce propunem noi oamenilor – și insistând cu chestia asta poți să faci cel mult un blog de nișă cum e Comanescu.ro sau o publicație superelitistă din America. Nu poți să scrii în contra timpului, ci cel mult în contratimp.

Acuma, pentru liniștea ta, Mako, mai află o chestie de pe urma căreia am tras destule ponoase, dar care m-a făcut să evit alte ponoase, și mai mari. Nu se referă neapărat la Turcescu, ci e un precept general. Din anii ’90, m-a enervat paranoia jurnalistului de investigații, felul cum el construiește teorii, scenarii, scheme conspiraționiste care ajung să n-aibă nicio legătură cu realitatea. Când am avut ceva mai complicat pe mână, am preferat să fiu prost, să judec și să construiesc numai pe date certe – o fi Descartes de vină, că l-am citit cândva. Bine că nu mai există redacții, fiindcă în redacții, colegii te privesc condescendent când nu vii cu chestii tenebroase în ședință, când te uiți cu dispreț la SMS-urile-șaradă de la surse și altele. Te duci cu capul dacă îngurgitezi prea multe de-astea. Și iei și publicul după tine.

Fiindcă, Mako, ce legătură are cazul Turcescu cu stomacul alegătorului, cu gradul lui de desăvârșire spirituală, cu interesul public și cu alte lucruri despre care ne încăpățânăm să credem că contează? Poți da o mie de răspunsuri speculative la întrebarea asta, și niciunul civilizat. Turcescu e un tip din presă, și nu din cel mai onest gen de presă. Cu alte cuvinte, în toată chestia asta vorbim despre noi înșine și tragem publicul după noi în propriile noastre aiureli, paranoi și așa mai departe. E o deturnare de atenție șmecherească, dar și inevitabilă, fiindcă nu mai avem cum să ne imaginăm lumea din jur fără media. Baudrillard vorbea despre hiperrealitate și simulacre când caracteriza toată povestea asta. La Casa Poporului, la conferința de media la care am fost ieri, am învățat în mod surprinzător un cuvânt nou: artefactualități. George Chiriță de la ARCA a zis că știrile de la TV ar trebui să se numească, după Derrida, nu actualități, ci artefactualități. Lângă mine, în panel, era o doamnă de la TVR. I-am dat un cot: “Doamnă, uitați ce zice ăsta, că faceți artefactualități.” Doamna a zâmbit: “Ei, și ce? îmi place, că vine de la artă.”

Nu vine de la artă, vine de la artefact. Care e replicat, domestic, convenabil. Artefactul n-are niciun rost să-l construiești, pentru mulțumirea ta. Cel mult îl bagi în producție de masă, ca să faci bani. Dacă vrei să fii deștept cu artefactele, examinează-le de la distanță, ferește-te să le atingi, să-ți pui semnătura pe ele. Publicul le iubește, dar nu trebuie să-ți pierzi autorespectul ca să faci pe cineva să te iubească.