Stau în fața ușii apartamentului cu numărul 17 și țin într-o mână o farfurie cu o bucată de tort de ciocolată, iar în cealaltă o carte. Am emoții atât de mari, că tortul tremură ușor pe farfurie. Bat la ușă și îmi țin respirația; aștept întâlnirea asta de o lună. De fapt, dacă stau să mă gândesc, aș putea spune că o aștept de 20 de ani.

— Cine e? se aude dinăuntru o voce subțire.

— Sunt vecina de la trei. Azi e ziua mea și v-am adus o bucată de tort.

***

Totul a început acum o lună, la un curs de jurnalism narativ, când trainerul ne-a pus să descriem celorlalți cartea care ne-a marcat cel mai mult copilăria. Am stat puțin pe gânduri și am ezitat între „Legendele Olimpului” și „Punguța cu doi bani”, prima carte pe care mi-a citit-o mama când aveam patru ani. Apoi mi-am adus aminte de acea carte.

Nu avea coperți și de aceea nu i-am știut niciodată nici titlul și nici autorul. O descoperisem în serile vacanțelor de vară de la bunici, în biblioteca unchilor mei din „camera de la drum”. Am citit-o de multe ori pentru că mi se părea că nu reușeam să îi pătrund cu adevărat înțelesul. Deși era o carte pentru copii, la un moment dat acțiunea devenea prea abstractă pentru mintea mea de la 12 ani.

Personajele cărții, cu excepția Băiatului, erau animale care se hotărăsc să plece într-o aventură. Trec prin tot felul de peripeții și devin foarte buni prieteni, după care urcă pe o corabie misterioasă care îi poartă în larg spre un tărâm necunoscut. Aici lucrurile îmi deveneau foarte confuze, pentru că personajele dispăreau în „cenușiu”, își pierdeau urmele și nu se mai recunoșteau, ele însele și pe ceilalți, decât târziu, la sfârșitul cărții.

Cartea a fost mereu un mister pentru mine, o dată pentru că nu reușeam să înțeleg de ce dispar personajele, de ce își pierd conturul, ce este acel „cenușiu” apăsător și, apoi, pentru că nu îi știam titlul și autorul. Nu făcea parte din lista de lecturi suplimentare date de școală.

Asta până acum un an, când am găsit-o. Nu știu cum, dar titlul „Corabia Timpului” pe care l-am văzut pe o copertă în Cărturești mi-a sunat a ceva atât de familiar, că am răsfoit-o imediat. Da, era cartea copilăriei mele, scrisă de Monica Pillat în 1967. Avea o copertă galben-portocalie, pe care era desenată o corabie și înăuntru am găsit ilustrații în care i-am recunoscut pe cei 15 aventurieri. Am primit cartea cadou, dar nu am recitit-o imediat.

Acum o lună, după ce le-am povestit colegilor mei de la cursul de jurnalism despre cum am găsit cartea fără nume, mi-am zis: „Ce-ar fi să o recitesc?” Am luat-o cu mine în weekend la mare și, pe plaja de la Vama Veche, am retrăit aventura celor 15 prieteni.

Am recunoscut fiecare rând înainte de a-l termina, deși nu mai știam care e acțiunea. Am înțeles că umbrele cenușii în care personajele se pierd la un moment dat sunt anii maturizării, când prietenii din copilărie se distanțează unii de alții pentru că fiecare își urmează propriul drum. Și că regăsirea de la sfârșit, când personajele se recunosc, se întâmplă fiindcă își reamintesc de timpul pe care nu li-l poate lua nimeni, al apropierii, iubirii și al aventurilor din copilărie. Timpul Corabiei, Corabia Timpului…

Fără să-mi dau seama, m-am reîntors eu însămi în trecut, în anii vacanțelor de vară, când citeam cărțile din camera de la drum și născoceam jocuri pentru copiii vecinilor. Și am scris pe blog toată povestea.

La puțin timp după asta, primesc un mesaj de la un amic care citise articolul:

 „Știi care e cea mai interesantă chestie la postul tău despre cartea fără nume? Autoarea cărții, Monica Pillat, locuiește pe aceeași scară cu tine, de ani de zile, câteva etaje mai sus.”  

 ***

De aproape trei săptămâni de când am aflat că scriitoarea locuiește pe scară cu mine, nu mai am stare. Am tot făcut scenarii despre cum să mă duc să o cunosc. Chiar dacă, în aparență, cel mai simplu ar fi să bat la ușă: „Știți, mi s-a întâmplat o coincidență extraordinară, eu v-am citit cartea în copilărie și până anul trecut nu știam cum se cheamă”, parcă ceva mă oprește.

Primul gând a fost să mă duc la dna Lorelei, administratora scării, și să o rog să-mi facă cunoștință. Am fost de trei ori la ușă până acum – aveam și de plătit întreținerea – și cred că au fost singurele dăți când nu am găsit pe cineva acasă. Nici la telefon nu mi-a răspuns, pe toate cele patru numere pe care le am, ale ei și ale soțului.

Apoi, nu știu cum se face că ajung mereu acasă foarte târziu. Nu pot să o deranjez după opt seara, când ajung eu de la birou. În weekenduri am tot plecat. Să îi fac o prăjitură, pe modelul american de salut? Dar suntem vecine de ani de zile. Plus că nu știu să fac decât chec, pe care l-am făcut o singură dată.

M-am gândit apoi cum ar fi să o abordez, așa, mai creativ. De exemplu, să las niște indicii cum erau cele din carte. Povestea cărții, ușor detectivistică, are și niște scene când o pisică e răpită și prietenii ei încep să găsească indicii cu fâșii rupte de eșarfă, pătate cu sânge. Pisica le făcuse o farsă, dar eu probabil că aș fi invitată de urgență în ședință de bloc. Poate e o altă ocazie să o cunosc?!

Alaltăieri am văzut o mașină de mutat mobilă parcată în fața blocului și am tresărit la gândul că ar putea să se mute chiar acum de pe scară.

 ***

Weekendul trecut am fost la țară; se împlinesc trei ani de când a murit bunică-mea și ne strângem cu toții, frați, nepoți, verișori la casa din Pietriș. După întreg ritualul pomenii – mers la biserică, citit „veșnica pomenire”, home delivery de coșuri cu „împărțeală” prin sat, pus masa pentru invitați – și după ce toată lumea este mulțumită, ne așezăm să ne bem cafeaua și să mai povestim una-alta.

Le-am zis și lor povestea cărții fără nume, și apoi, brusc, mi-a venit o idee – cum ar fi să caut cartea, chiar cartea aia?

— Adriana, tu mai ții cărțile alea vechi, pe care le citeam în vacanțe?

— Da, mi-a răspuns mătușă-mea, nu am aruncat nimic. Sunt toate sus în pod, în cutii. Dar eu nu m-aș duce acolo, nu e scară, e mult praf și nu te vezi de pânze de păianjen.

Am găsit o scară de lemn, am sprijinit-o de zid și m-am urcat. Eram sus în pod, gata să caut cartea care a pornit povestea. Văzusem jos în baie niște măști medicinale, am cerut una mătușă-mii și mi-am pus-o peste gură. Era atât de mult praf, că mă usturau ochii.

Am început treaba, am luat prima cutie la despachetat. Mi-au trecut prin mână, pe rând, de la autori români cvasinecunoscuți la Old Surehand de Karl May, de la culegerea de matematică a lui Gheba la foi cu rețete de dulceață de vișine, unde mi s-a părut că deslușesc scrisul mamei.

Am terminat patru cutii mari și am trecut în încăperea de vizavi. Și mai multe cărți de matematică, un catalog imens cu rochii de mireasă din 2009, pantofi vechi și o cutie mare cu bibelouri de porțelan, unde am recunoscut balerina din camera de la drum și o gâscă (sau era lebădă?) care-și ia zborul de pe o stâncă.

Cartea mea nu era nicăieri. Am luat, înainte de a pleca, un tablou plin de praf în care erau înrămate fotografii cu mine de când aveam vreo 2 ani cu bunica și bunicu’.

 ***

Astăzi e ziua mea și dacă ăsta nu e un motiv suficient de bun ca să fac pasul direct să o cunosc, atunci nu știu care ar fi. Am plecat mai devreme de la birou, cu un scop clar. Primul pas: iau tortul de la cofetărie. Ajung acasă, pun tortul pe o farfurie albă, nu-mi place albă, schimb cu farfurie transparentă, iau cartea, cheile, închid. Ajung în fața apartamentului.

Se deschide ușa și apare Monica Pillat, creatoarea celor 15 personaje și vecina mea de 15 ani de zile, de când m-am mutat în Drumul Taberei. Îmi dau seama că, deși stăm pe aceeași scară, nu-mi aduc aminte să ne fi întâlnit până acum. E o doamnă de înălțime medie, cu părul tuns scurt, care îmi transmite o senzație de delicatețe extremă. Are o voce ca o adiere ușoară, aproape șoptită.

— Ce drăguț, mulțumesc mult… La mulți ani! îmi zice zâmbind, când îi întind stângace felia de tort.

— Aș mai avea ceva, zic scoțând rapid cartea cu mâna stângă, când simt că dă să închidă ușa.

Ia cartea și un pix din apropiere și începe să scrie pe prima pagină.

— Dar asta nu e o carte pentru copii? mă întreabă, zâmbind ușor.

— Ba daaa, îi răspund râzând. Știți, am și o poveste cu asta, las rugător fraza în aer, privind-o cu speranță.

— Hai, poftește înăuntru! Se întoarce să deschidă ușa către sufragerie iar eu, în spate, pe tăcute, dansez de bucurie câteva secunde și strig în gând, foarte tare. Cred că colțurile gurii mi-au ajuns, literalmente, până la urechi.

Când am intrat în cameră, cea mai puternică senzație a fost că locul ăsta nu e aici, în Drumul Taberei, în cartier, pe scara pe care până acum o lună o găseam atât de banală. Picturi, cărți, amintiri din trecut îmbracă pereții, dinspre balconul plin de flori se aud păsări exotice din colivii, iar pe colțul dinspre geamul bibliotecii stă o corabie în miniatură.

A urmat o oră în care am aflat povestea poveștii. Cum și cine erau personajele, care era starea în care a scris, la ani distanță, fiecare dintre cele trei părți ale cărții, cine a inspirat fiecare istorie în parte.

Am aflat că umbrele cenușii din carte, care fac să dispară conturul personajelor și despre care credeam că sunt „ale vieții valuri” care distanțează emoțional prietenii din copilărie erau, de fapt, simbolul presiunii regimului comunist, al cenzurii și sistemului ce depersonalizează individul.

 „Corabia privise îndelung plecarea echipajului, urcarea lor înceată pe cutele cenușiului. Cu velele împăienjenite de atâta uitare, i se părea că vede înaintând pe acea nemărginire un văl de siluete, ca și cum cei 15 s-ar fi multiplicat la nesfârșit, ajungând să-și contopească lent contururile într-unul singur și treptat nu mai putu distinge cenușiul acela mișcător de cenușiul dinainte.”

Am înțeles altfel capitolul acela din carte și paginile care descriau atmosfera atât de apăsătoare, gri, în care personajele își pierd pe rând culoarea, numele, identitatea, forma, dispărând până la urmă complet.

M-a purtat puțin prin lumea de atunci, când a scrie și a te exprima liber era un act de curaj ce se pedepsea cu închisoarea și când o tânără scriitoare de 18 ani a reușit să își mențină integritatea textului cărții în fața unui comitet de cenzură care a hărțuit-o luni la rândul. Mi-a spus că pentru „Corabia Timpului”, draftul inițial al cărții fusese subliniat aproape la fiecare frază de către cenzori. A fost chemată în repetate rânduri să dea explicații pentru fragmente scrise simplu însă interpretate absurd, în care fraze de genul „găina făcea ouăle jumări” erau acuzate ca fiind deplasate și scoase din context.

Până la urmă, când cenzura a modificat textul cărții într-atât de mult încât își pierdea sensul, Monica a refuzat să mai publice cartea. În fața ultimatumului ferm, comitetul a cedat și prima parte a cărții a apărut, într-o formă foarte apropiată de draftul inițial, în 1967.

În mod paradoxal, comitetul de cenzură nu a sesizat în niciun fel semnificația ascunsă a umbrelor cenușii, a griului ce simboliza opresiunea sistemului comunist, metafora principală a cărții. Partea aceasta a fost publicată fără a fi cenzurată.

Am mai aflat că trecutul poate să îți arate drumul către viitor, prin păstrarea amintirii celor dragi, care nu dispar niciodată, atâta timp cât sunt purtați în minte și în inimă.

I-am spus că am găsit, în metafora timpului pe care personajele cărții îl pierd când ajung la maturitate, propria mea căutare din acest moment, a lucrurilor cu adevărat importante, care să merite să le acorzi timp, viață.

S-a ridicat din fotoliu, a ieșit din cameră și s-a reîntors cu o altă carte.

„Citește aceste opt povestiri, mi-a zis, întinzându-mi volumul. Le-am scris într-o perioadă de căutări și, după ce le-am scris, am primit răspunsuri. Sunt continuarea cărții <<Corabia Timpului>>, și cadoul de ziua ta”.

Iau cartea și văd ce mi-a scris pe copertă: „Gabrielei, continuarea călătoriei din Corabia Timpului. Cu drag, Monica”. Nu știu cum și ce va însemna asta, ce răspunsuri vor fi și de ce le primesc tocmai acum, fără să fi știut că le caut.

— Credeți în coincidențe? o întreb.

— Nu, îmi răspunde zâmbind.

— Atunci ce sunt coincidențele? plusez eu.

 Îmi zâmbește din nou.

— Sunt momentele când îngerii se apropie de noi și ne vorbesc.