Mi s-a părut ciudat când m-am trezit cu un telefon de la patronul agenției pentru care lucrez: „Vezi că tura următoare e un pic altfel. Avem o mamă și un fiu, băiatul face 18 ani în a cincea zi de tur și, ce e și mai interesant, puștiul a fost adoptat din România acum vreo 15 ani!”. Am dat un search pe Facebook și am descoperit că prietenii mei din Ferentari puteau trece ca albinoși pe lângă viitorul meu client.

Duncan a primit cadou de majorat o excursie în România, care trebuia să fie un fel de drum inițiatic pentru tânărul american.

I-am luat de la aeroport și, conform programului, am oprit la magazinul Harley Davidson din Băneasa. Credeam că puștiul e cel care vrea ceva anume, dar spre surpriza mea, mama adoptivă era singura interesată de suveniruri pentru prieteni. I-am cazat la hotel și a rămas că ne vedem mai spre seară, când aveam în program un „welcome dinner” la Pescăruș. Deși amândoi păreau un pic defazați – „jet lag” s-au scuzat ei, totul a decurs perfect: le-a plăcut mâncarea, le-a plăcut conversația și toți trei am avut o seară frumoasă. A doua zi plecam spre Sibiu.

Pornisem amândoi cu idei preconcepute. Eu, după ce îi văzusem poza pe Facebook, nu eram prea entuziasmat de Duncan: părea genul de puști teribilist, iar el nu știa exact la ce să se aștepte de la România și nici dacă vom reuși să ne înțelegem.

Pe drum, după câteva reprize de moțăială, Duncan mă întreabă serios: „Voi aveți multe massage therapists în București?!?” Cum nu înțelegeam, îmi explică: „Nu aveam somn azi dimineață și pe la 4 am ieșit pe străzi, pe lângă hotel. A venit o femeie care mi-a făcut cu ochiul și mi-a zis, cred că în limba voastră, ceva de un masaj!”. Maică-sa și cu mine am început să râdem cu gura până la urechi. Ba mai mult, pe Valea Oltului i-am mai aratat câteva „massage therapists” de pe marginea drumului. A râs și el, un pic stânjenit.

Tot pe Valea Oltului mi-a spus că are un prieten român pe care părinții l-au ajutat să se stabilească în State, cu toată familia. Prietenul ăsta, de fiecare dată când îl vede, îl întreabă ceva de genul: „Sche fashy, chigane?”. I-am tradus ”sche fashy”, dar ultima parte chiar nu eram sigur ce înseamnă.

În holul de la Împăratul Romanilor din Sibiu mă ia deoparte: „Michael, nu sunt sigur dacă știi, dar eu am fost adoptat din România. Am niște documente și o poză. Poate mă poți ajuta cu o informație sau cu o traducere după această fotografie și, cine știe, poate aflăm mai multe”.

Îmi întinde o poză: o tanti plinuță, ținând în brațe un copil de vreo 3-4 ani, în fața unui șopron. Pe spatele fotografiei, în cel mai clasic stil românesc, cu majuscule, scrie: „Cu toată dragostea familia fostei mama, tata și Diana. Te sărutăm Preda și te iubim. Mult noroc în viață îți dorim din tot sufletul nostru! Ne lipsești”. În documente apărea și numele unui sat: Copand. Caut satul pe GPS și văd că e undeva pe lângă Turda. A doua zi plecăm spre Cluj, cu oprire la salină.

La două suntem deja în Copand. Prima oprire: cârciuma satului. Îi las în mașină și intru în bodegă. Vânzătoarea, o fată frumușică de vreo 20 de ani, îmi zâmbește când îi arăt poza cu femeia și copilul în fața șopronului. „Păi îl știu p-ăsta! Se juca cu fratele meu, că erau de aceeași vârstă!”. După alte parlamentări îmi spune unde e șopronul: „Vă întoarceți, faceți dreapta, iar dreapta, iar șopronul e pe dreapta. Familia nu mai știu unde este, s-au mutat din sat!”.

Ajungem în fața unei parcele părăsite. Șopronul este tot acolo. În timp ce Duncan își face niște poze în fața lui, eu merg să discut cu vecinii. Aflu că familia s-a mutat la vreo două sate distanță, undeva în Unirea 2. Plecăm încolo.

Opresc în centru și, cu poza în mână, întreb în stânga și în dreapta. Cineva ne indică o casă. Opresc în fața porții și aceeași tani din poza de acum 15 ani se uită mirată la mine. Îi spun că un tânăr de 18 ani vrea să o revadă. Începe să plângă în timp ce ne deschide poarta și ne primește înăuntru. Toată familia este acasă: mama, tatăl și fiica lor. Intrăm în casă, ne uităm la poze, povestesc din perioada în care ei au fost singurii dispuși să îl ia pe Preda de la orfelinat: „Toți fugeau că era un pic mai închis la culoare!”

Ne arată casa, curtea, sora știe engleză, așa că Duncan și sora devin prieteni pe Facebook și alte rețele sociale. Cu greu putem pleca. Ar vrea să ne invite să stăm la ei, oricât, oriunde, nu contează mâncarea și băutura – și, slavă Domnului, au de toate. Le explicăm că avem un program, un traseu, dar că, măcar Duncan, va reveni. Tot atunci, Duncan scoate o bucata de carton și mă roagă să le fac o poză. Pe bucata de carton e un mesaj pentru iubita sa din State:

Plecăm cu portbagajul plin, așa cum pleci de la rude, de la țară: borcane de zacuscă, gem, murături, băutură, alune, legume… puteam să ne deschidem aprozar.

Următoarea oprire e în Vadu Izei, pentru două nopți. Ne împrietenim și vorbim de toate. Până atunci îl cam invidiam. Dar ne-am îmbătat amândoi vreo două zile la rând și ne-am trezit prieteni sinceri. Deși părea că totul era perfect pentru el, familia lui (adoptivă) trecuse prin moment grele. Acum, mama adoptivă face totul pentru el și încearcă să îi ofere o perspectivă diferită asupra vieții.

Din Maramu’ am plecat spre Târgu Mureș. Cu două zile înainte, având și documentele de adopție – cu numele real al mamei dar și cu adresa ei, m-am hotărât să sun la primăria comunei respective – undeva foarte aproape de Târgu Mureș. De la evidența populației am obținut următorul răspuns: „Ăăăă… E un pic mai complicat! Nu vă putem da informațiile prin telefon, va trebui să veniți la noi, la evidența populației!”

Am ajuns la evidența populației pe la vreo 10. Acolo ni s-a răspuns foarte pragmatic: „nu știm cine e, nu știm dacă mai e aici! Nu apare!” Când am întrebat de o adresă punctuală („113B”) mi-au spus „mai bine nu vă duceți acolo!”. Le-am mulțumit și ne-am mutat la secția de poliție.

Aici, polițistul de tură ne-a rugat să-l așteptăm pe șeful de post. Am plecat vizavi la o cafea și am așteptat. Când am văzut o Skoda parcând în fața secției de poliție m-am dus repede în biroul principal. I-am povestit șefului de post ce și cum, iar dânsul mi-a zâmbit înțelegător: „Ceea ce urmează să fac nu s-a întâmplat! În mod normal ar fi trebuit să faceți o cerere, iar în termen de 30 de zile…”. După mai bine de 10 minute a ieșit pe culoar: „Da, mama lui este aici, voi încerca să o aduc, dacă va vrea, dar vreau să vorbesc și cu băiatul!”

L-am adus pe Duncan în biroul șefului de post. „Te rog să îi traduci: 1. Va veni că vrea să îl cunoască! 2. Va veni și va cere bani ca să vorbească! 3. Va veni și va face circ, pe sistemul că baiatul ei i-a fost furat, mai mult ca sigur că va veni cu toată familia de țigani! 4. Va refuza să vină!”. Deși i-am tradus cât de bine am putut, Duncan n-a părut să înțeleagă. Doar a bâlbâit un „da, vreau să o văd, sau măcar să încerc”. Oarecum convins, șeful de post a trimis un polițist după mamă.

Au urmat cele mai lungi 15 minute. Duncan bătea darabana pe marginea mesei, mama adoptivă încerca să pară relaxată, dar nu-i ieșea, iar eu îmi făceam de lucru cu telefonul, fără a căuta ceva anume. Cu toții ne-am trezit când a intrat în cameră polițistul trimis după mama lui Duncan: „Ăăăăă…. Deci… Da, e aici!” Oarecum nedumerit, șeful de post s-a uitat la subalternul lui: „Să intre!” Și a intrat.

Primul care a început să plângă a fost Duncan, apoi mama sa adoptivă, apoi șeful de post, apoi eu (chiar nu mă așteptam la asta) și în final polițistul care a adus-o. Doar mama naturală era singura care nu plângea și nu înțelegea de ce plângem toți. I-am explicat că el era Preda. S-a uitat la mine și mi-a zis că Preda a murit în orfelinat. I-am pus pe masă documentele și i-am explicat că Preda, băiatul ei a fost adoptat. Abia atunci a început să plângă și ea.

S-au luat în brațe, s-au pupat, iar Duncan i-a rugat pe toți să îl lase câteva minute singur cu mama sa. Eu am rămas ca să traduc. A întrebat-o de ce el și nu ceilalți 5-6 copii?

„Pentru că tatăl tău mă bătea și nu aveam cu ce să te cresc! Am zis că te dau la orfelinat pentru 2-3 ani și când voi avea bani te voi lua înapoi! Numai că mi-au zis că ai murit!”

După câteva minute, șeful de post a reintrat în biroul său: „Haideți să mergem în cartierul lor! Ea ne va aștepta aici!” Ne-a suit în mașina lui și am pornit spre 113B. Acolo locuiau mai mult de 32 de familii. Nici dacă treceam prin favelas din Brazilia nu cred că vedeam așa ceva: puradei goi jucându-se în mijlocul străzii, case făcute din cartoane și tablă Tot drumul, Duncan nu a scos un cuvânt.

Când ne-am întors, Duncan m-a rugat să scriu o scrisoare. Era ceva de genul: „Îmi pare rău că a trebuit să treci prin așa ceva, nu îți port pică, nu te învinovățesc cu nimic, te iubesc mult și, indiferent ce ar fi, tu vei rămâne mama mea”. O scrisoare a rămas la Duncan, cealaltă a rămas la mama sa biologică.

Ajungând și la discuția despre țigani, Duncan m-a întrebat dacă nu cumva asta era ceea ce îl întreba prietenul său român: „I don’t think this is a very nice thing to say to a friend! Is it?!?”

Duncan și mama sa biologică au făcut schimb de numere de telefon, deși am fost avertizați de către șeful de post că nu prea are rost, oricum își schimbă des cartelele că nu își permit un abonament și oricum nu prea au în ce limbă să se înțeleagă.

I-am lăsat și eu numărul meu, „în caz că mai vrea să știe ce mai face Duncan (Preda, cum îi zicea ea)”. Vreo două luni am tot primit telefoane de la ea. Mă întreba când mai vine „Preda” și dacă o să aducă ceva și pentru „ăștia mici”? Apoi, așa cum a bănuit șeful de post, telefoanele au încetat.

Vorbesc aproape săptămânal cu Duncan și ne ținem la curent cu ce se mai întâmplă în viețile noastre. Recent mi-a spus că a prezentat o lucrare la liceu despre adopțiile din România și s-a dat drept exemplu. Le-a povestit tuturor experiența sa, iar lucrarea a fost un succes. La începutul anului m-a întrebat dacă am cum să aflu când e ziua mamei sale biologice. „I’d like to send her something!”