Întâmplarea a făcut ca, pentru o perioadă, manelele şi muzica denumită generic “house” să ajungă să fie hulite la pachet. Două culturi de petrecere, manelele venind pe filiera nunților, botezurilor și aniversărilor familiste deci pe filieră lăutărească tradițională, iar “house-ul” eclozând timid la sfârșitul anilor nouăzeci în rândul tinerilor urbani devoratori de modele vestice (cum zicea Liviu de la MCM la prima ediție Mission: “parfumul occidental de care aveam atâtă nevoie“).
La sfârșitul anilor nouăzeci, un segment al societații a simțit nevoia să ia o poziție, “house”-ul fiind descoperit și asociat repede cu o anumită cultură urbană de noapte (de club) ce implică şi droguri, iar manelele fiind bineînţeles asociate cu etnia romă plus dimensiunea turcească din români – pe scurt, cu tot ce trage în spate societatea românească civilizat-orientată. Ambele direcții duceau la pierzanie, la o aparentă imbecilizare, erau acuzate prăjeala pe house si cocălăreala manelistică, “pastilații” și “țiganii”.
“Pastilații” și “țiganii”, doi inamici abstracți
Doi inamici abstracți care amenințau viitorul țării și care au mers o vreme în tandem în imaginarul public. În fapt, la sfârșitul anilor nouăzeci se reliefa firav o clasă de mijloc. Până să se trezească gardienii, anubișii adevărului artistic național, erau dese întrepătrunderile cu toate zonele pop. Înainte de marea schismă intelectuali-manele din anii 2000 lucrurile erau ceva mai relaxate și erau multi adolescenți care frecventau ambele lumi și ascultau intercalat în Cielo și manele și house (sau orice mutație a lui). Chiar și azi prin “cartiere” lucrurile stau mult mai eterogen, în Berceni la Club 178, se trecea de la manele la r’n’b la hip-hop și înapoi cu mare lejeritate. Citește tot articolul …
