Pontul

cancan3

Era trecut bine de miezul nopții. El mă pedepsea pentru năzbătii imaginare, înfigându-mi mâna în păr în timp ce orgasmul aproape că trecea linia de finiș. Dintr-o dată, sar din pat ca arsă și el nu înțelege nimic.

– Auzi, fă, te-am văzut pă ultima pagină, ești bună, ia zi, cât e tariful?

– Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar ați sunat la telefonul de pont.

– Ce pont, nu mai face figuri, vin eu unde stai, am bani dăstui. Ai client, vorbim mai încolo?

– Vă rog să înțelegeți că ați sunat în altă parte.

– Fă, futu-ți morții mă-tii, ai harfe, bine, dau eu de tine!

El se uita la mine cu ochii goi. Normal că auzise toată conversația, la cât de tare urlase melteanul ăla. I-am explicat că am sărit din pat ca disperata dintr-un gen de reflex dobândit și că telefonul ăla chiar e important. Nu știu ce a înțeles și dacă m-a judecat, dar nici nu a mai contat.

La niciun sfert de oră, telefonul a sunat din nou. De data asta nu mai era vreun excitat singuratic, ci un deprimat care văzuse nu știu ce fotbaliști de la Dinamo beți în club. Am trimis paparazzii până acolo și am revenit la vene pulsând erectil și pornoșaguri. Dar pontul ăla nenorocit cred că voia un threesome, de nu ne lăsa să terminăm. Am adormit nervoși și ne-am trezit la fel, tot din cauza telefonului. Citește tot articolul …

Despre credibilitate. Două chestii pe care le avem de învăţat din cazul Turcescu

comi

Fi-ți-ar curiozitățile, Mako. Ce vrei să zic de Turcescu? Dacă n-am scris până acum la mine sau în Dilema, e clar, nu cred că am ce spune în secunda asta, explicațiile pe care le postăm azi, la ora 14.00, pot fi contrazise de ce se-ntâmplă diseară-n prime-time sau mâine la ora X. Dar dincolo de constatarea asta șmecherească, chiar habar n-am de ce-a făcut Turcescu ce-a făcut și, sincer, mă îndoiesc c-o să știm bine vreodată. Singurul lucru pe care pot să-l spun e că toată aiureala asta mă miră mai puțin decât pe alții. Ascultă aici niște explicații mai mult pentru tine decât pentru public, fiindcă publicului n-o să-i pese de toate astea. Citește tot articolul …

Terapie în taxi

Leonora Carrington - Labyrinth (1991)

Sunt o studentă cu un buget ”modest spre deloc”, specific celor veniți din provincie pentru visul bucureștean. De-a lungul celor cinci ani de locuit aici, mi-am permis cu greu o chirie, de fiecare dată împărțind-o cu oameni disponibili să fragmenteze, la fel ca mine, spațiul și facturile. Am preferat străinii, căci garantau să respecte pe celălalt, cu strictețea specifică omului nefamiliarizat cu ciudățeniile colocatarului. Astfel puteam să trecem cu vederea tulburările obsesiv-compulsive sau cine știe ce comportament sălbătic pe care unii l-ar fi considerat de netolerat.

Uite așa am ajuns să locuiesc în apartamentul care deschide discuția acestui text. E nevoie de o oarecare introducere pentru ca povestea să nu fie socotită – doamne ferește – întâmplătoare. Citește tot articolul …

Burlăcia între popoare

DSC_0042

Suntem de o oră în Moldova. Nu mi-aș fi dat seama că am trecut în altă țară dacă nu s-ar lăfăi pe fesele dealurilor zeci de vii și livezi. Șoseaua trece grăbită prin Rezervația Naturală Codrii. Mai puțin grăbită, o căruță pe acostament. Îi fac entuziasmat cu mâna copilului din fân – prima interacțiune cu un moldovean la el acasă! Îmi răspunde cu ambele mâini: muie! Îmi aranjez calm ochelarii de soare și aleg să-mi alimentez iluzia mai departe cu radio local.

Se ține weekend de burlăcie pentru un frate, așa că ne-am gândit să petrecem tot între frați, printre moldoveni. Chișinăul e aproape de graniță și cică ar fi ieftin, iar noi suntem doxă de geopolitică și clișee despre basarabeni.


Citește tot articolul …

Generația mea, generația ta

Generația mea. Din viața generației mele lipsește un deceniu, anii ’90, cei în care l-am înjurat pe Iliescu și am băut bere, ornându-ne CV-ul cu diferite realizări iluzorii, ca aceea de ziarist prost plătit, independent, stimat doar de prieteni. Generația mea a ținut pe după umeri, ca un frate mai mare, Generația PRO, pe care a inventat-o la PRO TV, pentru ca după aceea să se scârbească sau, dimpotrivă, să o apuce nostalgia, că altceva mai de soi nu s-a inventat în anii ’90.

Generația ta. Generația ta, Ursulean, Mako, Ciorniciuc, Vdovîi, bâjbâie la un început de subterană către deceniul ei lipsă, fiindcă lumea s-a mai răsturnat odată, prin 2009, nu chiar cum s-a răsturnat în 1989, dar pe-aproape și în orice caz cel mai tare după Ceaușescu. Când mi-ai zis să scriu la tine, Mako, și m-ai întrebat despre ce, ai zis: “Poate faci ceva despre generația noastră confuză, nush.” Am răspuns că nu sunteți confuzi, sunteți cam blegi. Dar, de fapt, da, sunteți confuzi – și sunteți blegi fiindcă sunteți confuzi.

Eu la ziarul Dreptatea (1992)

Eu la ziarul Dreptatea (1992)

Citește tot articolul …

2 ani, o lună și niște zile

Nu știu să fac poze. Adică nu poze, nu știu să fac fotografii. Poze cred că mă descurc. Dacă cineva îmi spune: „fă-ne și nouă o poză !”, pot să le fac. Ce pula mea mare lucru?, mă gândesc, mă uit la ei prin cameră, să le intre capetele, să le intre ochii, să le intre fețele cum exprimă ce li se pare și gata. Aia-i poza, nu e nimic greu.

Fotografie, în schimb, mi se pare complicat. Cu studiu și cu sentiment și cu talent și cu tot ce mai e nevoie pentru o artuță. Treabă de oameni mari iar eu, cred, sunt cuficient de băiat mare încât să înțeleg ce se întâmplă cu mine și anume că nu aș putea să fac vreodată fotografie. De niciun fel, indiferent de subiect, că ar fi femei goale, muncitori, carpete, biserici, nu știu, orice. Poate aș putea să fotografiez ceva natură. Un câmp, să zicem. Pula mea, pozez un câmp. Frumos. Citește tot articolul …

Sergio Tacchini (19 martie)

Selfiastru

Deschid prima bulă cu mesaj de facebook și citesc textul: “N-am mai vorbit, sunt cu soțul în vacanță”, după, mesajul de Viber în care scrie “Sigur” și apoi a doua bulă de facebook cu “Păi tot așa o să fie, cu dramă”. Bag telefonul în buzunar și nu răspund la niciunul dintre mesaje. Mi s-a spus că telefonul meu e ca Gara de Nord, mereu face zgomote și sună. Mă gândesc că dacă internetul ar fi o rețea de șine, atunci, da, telefonul meu ar fi o gară, dar nu una în care se fac și desfac linii și rute, ci doar una populată, de vacanță, ceea ce nu-i neapărat rău, dar nici bine, mai ales în zilele astea reci, ploioase și întunecate. Vântul scârțîie ușa și îi izbește plasa de unul dintre stâlpii din lemn de care stă prins gardul. Citește tot articolul …