Jurnal mizerabil de la Work and Travel

pescari_KOS

Într-o seară de vară primesc un SMS de la un prieten. ”Mâine plec în Grecia. Hai la o bere”. Câteva ore mai târziu, îmi povestește despre jobul lui de vară, la un hotel de pe insula Kos din Grecia. O vară fără bani în București nu îmi surâde câtuși de puțin, așa că mă trezesc că-mi iese pe gură, fără s-o rumeg deloc, regretabila idee: ”ce aș veni și eu…”.

A doua zi aflu detaliile. Salariul ajunge undeva pe la 1000 de euro pe lună, joburi de barmani și ospătari, cazare și trei mese pe zi. De dragul diversității, pentru două-trei luni, sună oarecum interesant.

Nu am mai făcut niciodată astfel de joburi, dar în general nu mă dau în lături de la niciun fel de muncă. Cred că din absolut orice ai de învățat. Singurele experiențe cu barurile datează de peste 15 ani, când făceam pe barmanul într-o speluncă deschisă de mama în Negrești. Crâșma se numea, deloc surprinzător, Negreșteanca. Citește tot articolul …

3 ani de când am fost în arest

977637_732216973478576_2085718059_o

(nu eu, prietena asta a mea)

Stăteam într-o zi şi mă gândeam că aş vrea să scriu ceva mişto. Dar parcă nu ştiam ce. Ori toate lucrurile mişto nu mi se întâmplă mie, ori toate lucrurile mişto li se întâmplă altora. Depinde.

Şi-aşa cum stăteam, mi-am adus aminte că F. ar avea ceva de povestit.

Ia zi, fată, cum te-au luat? o întreb, la fel de curioasă ca prima dată când mi-a povestit. Citește tot articolul …

Jurnalul unui student clandestin

995529_602085959848637_1353324701_n copy

N-am fost deloc vreun elev silitor. În timpul liceului, mă rugăm de multe ori la sfântul 5 să mă miluiască, la final de semestru, la ştiinţele exacte. Nu mi-aş fi imaginat vreodată că o să ajung să trag pentru un 10 simbolic care nu va fi trecut niciodată în catalog.

Totul a început cu o notă sub 4. Naiba mai ştie cu câte puncte am picat, darămite câte zecimale erau după vigulă, cert e că fusesem respins la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Rezultatul acela ruşinos de pe avizier întorsese bolta cerească cu curul în sus. Vă jur, eram atât de încrezător că voi intră la buget încât nici nu mă gândisem la alte opţiuni. Doctor? Să zicem că puteam nimeri, şi legat la ochi, toate organele componente ale unui mulaj de laborator, dar performanţa asta m-ar fi dus sigur către malpraxis. Inginer? Cu un istoric de corigenţe la matematică, fizică şi chimie nu cred că aş fi ajuns prea departe.

Ce era de făcut? Era deja septembrie, 2006. Fără carnet de student, ordinul de încorporare mă trimitea direct la şmotru şi plantoane. Aveam deja rezervat un loc într-un pat supraetajat dintr-o unitate militară. Puteam să fac parte din ultima generaţie de soldaţi, înainte ca armata să devină complet profesionistă și să nu mai fie obligatorie. În speranţa că s-o alege ceva de capul meu, am dat la o universitate particulară. 

După doi ani de compromis care nu mi-au oferit decât privilegiul de a fi lăsat la vatră, în haine de civil, m-am decis să mă întorc în locul în care fusesem refuzat, dar nu pentru a încerca a doua oară. Eram pur şi simplu curios să văd cum se desfăşoară un curs. Fusesem atât de dezamăgit de sistemul particular, încât voiam să mă conving dacă învăţământul superior de stat e mai cu moţ.

Mi-am băgat picioarele şi, într-o zi de octombrie, la scurt timp după începerea anului universitar, în loc să mă opresc, ca de obicei, la Unirii, am coborât în staţie la Politehnică. Am intrat în clădirea Facultăţii de Electronică din complexul Leu, unde era si sediul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Nu premeditasem nimic, doar muream de curiozitate să asist la un curs sau, măcar, să stau la taclale cu vreun student în timpul unei ferestre şi să-l întreb ce şi cum.

Citește tot articolul …