Nablus, West Bank, Palestina. Doi adolescenți, soldați israelieni, opresc autocarul în care mă aflu cu un grup de tineri palestinieni. Flutură mitralierele în aer. Îi văd pe geamul autocarului cum îndreaptă automatele spre noi. Și râd. E o glumă? Intră în autocar. „Hamas? Fatah? Heroine? Hashish?”
Îl strâng de mână pe tipul lângă care stau. Nu știu că, de fapt, el e mai speriat decât mine. E fugit din Hebron, zonă închisă, la fel ca Fâșia Gaza, în urma răpirii unor adolescenți israelieni, pe 12 iunie. Un soldat se uită lung la noi. Mă întreabă de unde sunt. România. Îi place răspunsul. Zâmbește și merge mai departe. În timp ce coboară îi cade kippa din cap.
Așa e prin unul din punctele de control instalate de armata israeliană. În februarie 2014 erau 99 de puncte fixe de control și 265 volante, conform Centrului israelian pentru drepturile omului în teritoriile ocupate.
Am ajuns în Palestina în 20 iunie pentru un proiect de teatru în care urma să particip ca regizor la o producție cu și despre generația tânără din Palestina, generată de unul dintre cele mai active și activiste teatre din West Bank. Munca mea de acolo ca regizor a fost însoțită de o întâlnire necosmetizată cu ceea ce înseamnă Palestina azi.
