„Palestinienii sunt în standby să devină martiri”

photo: David Ortmann

Nablus, West Bank, Palestina. Doi adolescenți, soldați israelieni, opresc autocarul în care mă aflu cu un grup de tineri palestinieni. Flutură mitralierele în aer. Îi văd pe geamul autocarului cum îndreaptă automatele spre noi. Și râd. E o glumă? Intră în autocar. „Hamas? Fatah? Heroine? Hashish?”

Îl strâng de mână pe tipul lângă care stau. Nu știu că, de fapt, el e mai speriat decât mine. E fugit din Hebron, zonă închisă, la fel ca Fâșia Gaza, în urma răpirii unor adolescenți israelieni, pe 12 iunie. Un soldat se uită lung la noi. Mă întreabă de unde sunt. România. Îi place răspunsul. Zâmbește și merge mai departe. În timp ce coboară îi cade kippa din cap.

Așa e prin unul din punctele de control instalate de armata israeliană. În februarie 2014 erau 99 de puncte fixe de control și 265 volante, conform Centrului israelian pentru drepturile omului în teritoriile ocupate.

Am ajuns în Palestina în 20 iunie pentru un proiect de teatru în care urma să particip ca regizor la o producție cu și despre generația tânără din Palestina, generată de unul dintre cele mai active și activiste teatre din West Bank. Munca mea de acolo ca regizor a fost însoțită de o întâlnire necosmetizată cu ceea ce înseamnă Palestina azi.

Citește tot articolul …

Zece ani soldat în Israel

Stefan_KIzimia_ 0020

Într-un bar din São Paulo, un bătrânel de 92 de ani, cu fes de dac în vârful capului, primește bezele de la o braziliancă de 80 de ani. Asta îmi face curte. Bătrânețea… o iei razna. Trage din pipă și își mărește ochii, cu poftă de vorbă în oricare din cele trei limbi știute la perfecție: română, ebraică, portugheză.

Ștefan Chițimia s-a născut la 28 octombrie 1926, în satul Dimiana, județul Buzău, al cincilea din șapte copii.

La 22 de ani, după Al Doilea Război Mondial, și-a luat lumea în cap și a plecat spre America, dar a ajuns să lupte în războaiele Israelului. De 56 de ani stă în Brazilia. A avut o fabrică de chiloți și acum, cu pipa în gură, e mascota cartierului în care locuiește: i se spune în portugheză braziliană Stéfan sau o romeno. Când nu citește ziarul cu lupa, se trage de șireturi cu ospătarii și vecinii, are grijă de lucrurile homleșilor sau vorbește despre război cu medicii evrei de la spitalul din apropiere. Citește tot articolul …

Burlăcia între popoare

DSC_0042

Suntem de o oră în Moldova. Nu mi-aș fi dat seama că am trecut în altă țară dacă nu s-ar lăfăi pe fesele dealurilor zeci de vii și livezi. Șoseaua trece grăbită prin Rezervația Naturală Codrii. Mai puțin grăbită, o căruță pe acostament. Îi fac entuziasmat cu mâna copilului din fân – prima interacțiune cu un moldovean la el acasă! Îmi răspunde cu ambele mâini: muie! Îmi aranjez calm ochelarii de soare și aleg să-mi alimentez iluzia mai departe cu radio local.

Se ține weekend de burlăcie pentru un frate, așa că ne-am gândit să petrecem tot între frați, printre moldoveni. Chișinăul e aproape de graniță și cică ar fi ieftin, iar noi suntem doxă de geopolitică și clișee despre basarabeni.


Citește tot articolul …

Jurnal de Belgrad

on-the-road-to-beo-vespa-2014-04

Am pornit de dimineață, de la Biserica Anglicană.

Nu se știe exact de ce orice inițiativă de comunitate în București tre să pornească de pe strada Verona, evident cu conotație de la (non)evenimentul ce-o însoțește an de an.

Pe scurt, am pornit de aici. Opt inși, jumătate corporatiști, jumătate liber-profesioniști, mai toți un pic cocalaro-boemi, altfel n-ar da nimeni pe-un scuter de două ori mai mult decît pe un altul la fel de bun. Vespa e un soi de BMW, pentru urbani. Il scoți în general în weekend ca la paradă. E unu dintre cele 100 și ceva de lucruri ”white people like”. Evident nu se mîndrește nimeni cu asta.

Citește tot articolul …

Jurnal mizerabil de la Work and Travel

pescari_KOS

Într-o seară de vară primesc un SMS de la un prieten. ”Mâine plec în Grecia. Hai la o bere”. Câteva ore mai târziu, îmi povestește despre jobul lui de vară, la un hotel de pe insula Kos din Grecia. O vară fără bani în București nu îmi surâde câtuși de puțin, așa că mă trezesc că-mi iese pe gură, fără s-o rumeg deloc, regretabila idee: ”ce aș veni și eu…”.

A doua zi aflu detaliile. Salariul ajunge undeva pe la 1000 de euro pe lună, joburi de barmani și ospătari, cazare și trei mese pe zi. De dragul diversității, pentru două-trei luni, sună oarecum interesant.

Nu am mai făcut niciodată astfel de joburi, dar în general nu mă dau în lături de la niciun fel de muncă. Cred că din absolut orice ai de învățat. Singurele experiențe cu barurile datează de peste 15 ani, când făceam pe barmanul într-o speluncă deschisă de mama în Negrești. Crâșma se numea, deloc surprinzător, Negreșteanca. Citește tot articolul …

Bătaie cu mascații mexicani

Toată lumea se întoarce spre centrul unei încăperi care vibrează la fiecare căzătură. Se ridică și încep să urle cu o putere care parcă îi duce mai aproape de ringul unde se îmbrâncesc măști colorate și busturi goale.

Una cervecita, señorita? Arena răsună de urlete când primul luptător e aruncat în afara ringului. Cade pe cât de nedureros posibil și nu se grăbește să se întoarcă în pătratul în care trebuie să se lupte cât mai spectaculos. Continue reading…

Două zile în orașul sirienilor fugiți de-acasă

Screen Shot 2014-03-07 at 09.06.42

Un copil cu o roabă scorojită se milogește de o femeie îmbrobodită în negru care duce o cutie din carton pe cap. Își suflecă mânecile lălâi și împinge vânos în vechitura de tablă ca să-i arate că-i poate căra greutățile. Femeia în rochie dreaptă până-n pământ îl ușuiește prietenos și-și continuă drumul printre tarabele și chioșcurile din scânduri și placaj cu haine vechi, sandale, bocanci cu blană, legume proaspete și bucăți din mașini de spălat. Citește tot articolul …