Am ajuns în Buduburam, Ghana, ca să văd ce se întâmplă când refugiații nu mai pleacă acasă. Tabăra Buduburam a fost una dintre cele mai mari din Africa de Vest, unde au ajuns zeci de mii de oameni exilați de conflicte sângeroase. Cei mai mulți au venit din Liberia, dar au fost și din Sierra Leone sau alte țări din Africa. Speriați de războaiele lungi din țările lor, refugiații au transformat tabăra într-o comunitate în care existența se desfășoară cât se poate de obișnuit. Citește tot articolul …
Am construit singuri o plută și am mers cu ea 97 de kilometri pe Dunăre (de la satul Dunărea până mai sus de Peceneaga). Am făcut totul de la zero, în curtea firmei la care lucrăm. Ne-am uitat pe internet (mai sunt şi alţii duşi cu pluta, nu mulţi, ce-i drept), am cumpărat materiale și ne-am apucat de lucru. Am folosit butoaie din tablă, scânduri din lemn de brad, chingi, plăci OSB, șuruburi și un fierestrău electric. Cârma am făcut-o dintr-o oală de campanie tăiată şi îndreptată, iar vâslele le-am făcut din resturi de tablă şi lemn primite de prin vecini. Citește tot articolul …
La începtul lui decembrie am intrat în tabăra de refugiați palestinieni Bourj al Barajneh din sudul Beirutului. Am ajuns apoi în alte două tabere – Ein el Helweh și Dbayeh. În Dbayeh, alături de palestinieni, erau și refugiați libanezi care fuseseră alungați de războaiele din sudul țării.
Cu două zile înainte, pe drumul până în Baalbek, spre granița estică cu Siria, am văzut sute de corturi mari din plastic alb cu acoperișul fixat cu cauciucuri, în mijlocul campului. Erau tabere de refugiați sirieni. Continue reading…
Când am plecat ca voluntară într-un orfelinat din Mexic, tot ce ştiam despre ţara asta era povestea cu crimele odioase și traficanţii de droguri. În loc de asta, am găsit oameni care respectă cu sfințenie tradițiile străvechi și femei care luptă pentru dreptul de a alege ce se întâmplă cu corpul lor. Ultima zi am vrut să o petrec mai aproape de poveștile despre violență și droguri – printre homleșii care încearcă să lase strada. Am ajuns în centrul de ajutor pentru persoanele fără adăpost Puente de Vida, un loc în care oamenii străzii vin în căutarea unui acoperiş.
Puente de Vida se află într-un cartier al Districtului Federal în care ți se sugerează „să te ții de buzunar când mergi pe stradă”. Citește tot articolul …
O femeie stă în genunchi și strânge în mână corpul inert al puiului de găină pe care l-a decapitat. Lângă picioarele ei e un cuțit cu sânge, iar de jur împrejur un covor din ierburi, încadrat de lumânări. Sunt în Mexic, la biserica catolicilor tradiționaliști din satul San Juan Chamula. Comunitatea de aici este una dintre puținele care păstrează tradițiile strămoșilor mayași.
Am coborât din autocar direct în centrul localității de chamula, cu gândul de a găsi obiceiurile și superstițiile lăsate de mayași. Citește tot articolul …
Mi s-a părut ciudat când m-am trezit cu un telefon de la patronul agenției pentru care lucrez: „Vezi că tura următoare e un pic altfel. Avem o mamă și un fiu, băiatul face 18 ani în a cincea zi de tur și, ce e și mai interesant, puștiul a fost adoptat din România acum vreo 15 ani!”. Am dat un search pe Facebook și am descoperit că prietenii mei din Ferentari puteau trece ca albinoși pe lângă viitorul meu client.
Duncan a primit cadou de majorat o excursie în România, care trebuia să fie un fel de drum inițiatic pentru tânărul american.
I-am luat de la aeroport și, conform programului, am oprit la magazinul Harley Davidson din Băneasa. Credeam că puștiul e cel care vrea ceva anume, dar spre surpriza mea, mama adoptivă era singura interesată de suveniruri pentru prieteni. I-am cazat la hotel și a rămas că ne vedem mai spre seară, când aveam în program un „welcome dinner” la Pescăruș. Deși amândoi păreau un pic defazați – „jet lag” s-au scuzat ei, totul a decurs perfect: le-a plăcut mâncarea, le-a plăcut conversația și toți trei am avut o seară frumoasă. A doua zi plecam spre Sibiu. Citește tot articolul …
O să îmi pun filosofia în cap, adică facultatea. Din București. Dar poate că asta și vreau. Pe numele meu Raluca Roșu, am două diplome de la filosofie, una de licență și una de master. Ambele zac și adună praf în secretariatul de la etajul unu al clădirii de sticlă de pe Splaiul Independenței. Sunt acolo din septembrie anul trecut și nici până azi nu m-am dus după ele.
Nu au zis „respins” pe față când am aplicat la doctorat, dar m-au pus pe o listă incertă, au zis 9.25 și deasupra mea tronau cei câțiva care intraseră la buget fără bursă, respectiv la buget cu bursă. Norocoșii din urmă – cu șapte milioane pe lună sau cât le dă. În New York trăiam cu 20 de dolari pe zi, asta fără să pun la socoteală cazarea. De-acolo nu am luat diplomă, doar niște hârtii cu note mari și ne pare rău, nu avem bani.
De plecat în New York am plecat când deja mă săturasem de filosofie, dar mai ales de cele trei departamente de la noi: filosofia culturii, filosofie moral-politică și filosofie teoretică. Toți se urăsc între ei, mai mult sau mai puțin public, se joacă de-a ieșitu’ la bere și prietenia cu studenții. Se fac glume pe seama tuturor, ăia de dreapta îl urăsc mai mult pe Heidegger decât pe Marx, iar ăia de-l citează cu sfințenie pe Heidegger vorbesc în limbi necunoscute mie. Toți au ceava de împărțit cu psihanaliza. De-asta am zis: gata, plec. O să învăț teorie psihanalitică undeva mișto și o să citesc Freud toată ziua.
Am venit în Mexic ca voluntară într-un orfelinat. Trăiesc aici de aproape un an și încă mă mai mir – în biserici se fac exorcizări, în ringuri sunt lupte libere cu măști. Oamenii ăștia sunt foarte diferiți de europeni și americani. Acum câteva luni am aflat că avortul e ilegal, iar femeile care încearcă să scape de o sarcină nedorită fac 30 de ani de pușcărie. Continue reading…
E zi de alegeri. Ne-am trezit cu greu, dar era deja stabilit – mergem la brunch cu gazdele noastre, un cuplu româno-italian, Alexandra și prietenul ei, Gabriele, ambii arhitecți în Paris. Am venit de miercuri la Paris cu prietena mea Maria pentru un festival de muzică, dar am preferat să stăm până luni, ocazie cu care puteam merge și la vot, aici, în Paris.
Ne-am început dimineața târzie de duminică cu o cafea și o tarte au flan. Era deja ora 14, iar noi încă nu plecasem către secția de votare, doar nu ne grăbea nimic – aveam toată ziua la dispoziție pentru a vota. Gabriele nu a mai așteptat ieșirea la masă, căci brunch nu mai putea fi, și a plecat plecat grăbit la biroul lui pentru a termina un pitch cu predare marți. Am rămas doar cu Maria și gazda noastră, Alexandra, și am decis că mai întâi votăm, iar apoi găsim noi un loc bun pentru o masă gătită.
Maria spune că știe ea drumul, căci a trecut în urmă cu vreo doi ani pe lângă ambasadă. Am iesit de la École Militaire. La semaforul din fața gurii de metrou sunt parcate 6 microbuze de jandarmi trași în armură. Presupunem că sunt ținuți pentru o intervenție în caz de forță majoră. Am refuzat să mă uit pe GPS și am urmat indicațiile Mariei. Am mers câteva sute de metri până am dat într-un parc, la una dintre laturile Domului Invalizilor. Am greșit drumul, ne-am spus, așa că am deschis GPS-ul telefonului pentru a căuta locația ambasadei. Era în direcția opusă. Ne întoarcem. Chiar în fața metroului trecem pe lângă doi români rătăciți, și ei în căutarea ambasadei. Ne aud graiul și o abordează pe Alexandra – Domnișoară, dar ambasada noastră știți unde este?
– Mergeți înainte și la a doua intersecția faceți dreapta pe diagonală, îi răspund eu, cu harta GPS-ului în față.
– Dar cu cine votați? Alexandra e curioasă cu cine votează noul nostru partener de drum, cel care ne-a și cerut indicațiile. Erau totuși primi români pe care îi întâlneam în ziua aceea.
– Eh, cu doamna Udrea.
– Mai bine veniți cu noi la o cafea decât să votați așa, glumește Alexandra.
– Păi spuneți-mi cu cine și votez, răspunde noul nostru coleg de drum, care se ține scai după noi.
– Trebuie să fiți sigur, nu trebuie sa vă spun eu.
– Domnișoară, eu sunt din Gorj. Acolo toată lumea votează cu Ponta. Dar eu nu votez ca restul, spune mândru olteanul nostru. Vă dați seama cum ar fi să vină doamna Udrea aici, la Paris, să se întâlnească cu toți președinții și să ne reprezinte o femeie frumoasă și elegantă ca ea?
– Contează doar cum arată?
– Păi nu contează doar asta. Dar a fost Ministra Culturii, vă dați seama. A făcut multe.
Sunt singură pe o uliță părăsită, de parcă viața ar fi plecat de mult din acest loc. Dintr-o clădire impozantă, pictată în galben, vin note muzicale care parcă au adormit tot. Merg prin praf spre casa în care am mai fost în februarie. Un dulău alb, care se odihnește la umbra unui cactus, îmi dă speranță. Există viață în satul Hutlatlauca, situat în centrul statului Puebla. Mexicanii îl cunosc drept ”satul cactușilor”. Eu îl știu drept satul Juanitei, femeia care ajută la curățenie în casa în care locuiesc în Mexic.
Juanita s-a mutat la oraș în ianuarie 2014, cu 2 săptămâni înainte ca eu să ajung în Mexic. A trăit toată viața în satul pe care îl iubește cu un sentiment ce niciodată nu ar putea fi profan. În buletin are 50 de ani, dar chipul și mâinile sugerează că centura ce îi strânge mereu brâul cară mai mulți. Atunci când nu gătește, spală sau vede telenovela, Juanita visează că într-o zi se va întoarce de tot în satul ei drag. Între timp, realitatea și necesitatea de a-și ajuta fiul de 20 de ani o țin la oraș.
Din spatele gratiilor ce păzesc geamul, se aude vocea pe care o căutam: ”no, no, miralaaa, ya llegó!” (nu, nu, uite-o, a ajuns!). Juanita vorbește la telefon, cocoțată în geam, singurul loc în care prinde semnal în căsuța ei. Când mă vede, fața i se rotunjește și mai tare într-un zâmbet și se grăbește să închidă telefonul cu mâinile bătătorite. Tocmai o sunase familia care mi-e gazdă în Mexic, îngrijorată că mă voi rătăci și nu voi ajunge niciodată. Citește tot articolul …