Bătaie cu mascații mexicani

Toată lumea se întoarce spre centrul unei încăperi care vibrează la fiecare căzătură. Se ridică și încep să urle cu o putere care parcă îi duce mai aproape de ringul unde se îmbrâncesc măști colorate și busturi goale.

Una cervecita, señorita? Arena răsună de urlete când primul luptător e aruncat în afara ringului. Cade pe cât de nedureros posibil și nu se grăbește să se întoarcă în pătratul în care trebuie să se lupte cât mai spectaculos.

Privesc de la cel mai ieftin loc pe care l-am găsit, sus și departe de ring, de unde descopăr tehnici de „zbor înalt”, un fel de animație pe viu și sute de oameni veniți să-și vadă sportul favorit: părinți de mână cu odraslele, fete pe tocuri, scoase la întâlnire romantico-mexicană de către un încordat, dar și turiști atrași de exoticul măștilor omniprezente pe străzi.

3-2

Despre lupte și măști

În statul mexican Puebla, “Lucha libre” (wrestling mexican) este sportul ce scoate oamenii din casă, luni seara. Arena din Puebla este cea mai populară, după cea din Mexico City. Pentru copii, luptătorii sunt niște eroi cu care cresc (Spiderman-ul din ring), iar pentru părinți este locul în care pot înjura fără să fie judecați.

Pentru mulți luptători, numele și masca valorează mai mult decât identitatea lor, de aceea le poartă și în afara ringului. Nu au voie să dea cu pumnul, trebuie să facă spectacol, se luptă unu contra unu sau echipă contra echipă, unii sunt băieții buni (Técnicos), iar alții cei răi (Rudos) și câștigă dacă își țin advesarul la podea trei secunde, dacă îl dau afară din ring sau prin descalificare.

Luptele libere au devenit sport național mexican în 1933, când Salvador Lutteroth González a înființat Compania Mexicană de Lupte Libere, Consiliul Mondial de Lupte Libere de azi. Popularitatea și-a câștigat-o în anii 1950, odată cu  dezvoltarea rapidă a televiziunii, iar tradiția de a televiza luptele se păstrează și azi.

Am ajuns în Arenă după trei săptămâni în care am văzut ziduri pictate cu oameni masivi, unsuroși și cu măști, din autobuzul care mă ducea acasă. Prima oară am fost la lupte ca un turist curios, care și-a cumpărat cel mai ieftin loc. Nu mi-a plăcut, dar mi s-a părut interesant, așa că l-am întrebat pe managerul arenei, care e mereu prezent, dacă pot face un interviu cu câțiva luptători.

6-2

Vederea de ansamblu

Mă pierd ușor prin mulțimea de peste 1000 de oameni prezenți în fiecare luni la spectacol. Sunt pasată de la o intrare la alta, până ajung în spatele ringului. Pe rând, cu ghiozdane în spate, cu sau fără măști pe față, luptătorii intră în vestiar. La ușă sunt întâmpinați de câte o mamă cu un plod sau de câțiva adolescenți care și-au făcut un hobby din trasul de fiare. Zâmbesc politicos și încordează brațul în fața fiecărui bliț. Apoi își târăsc trolerul mai departe, de parcă s-ar pregăti pentru o călătorie.

Aștept ora 22, când și cei  întârziați ajung la spectacol, pentru a  merge în vestiar și a vorbi cu luptătorii. Acum îmi pot alege locul favorit. Mă uit la ei de la balcon, prin plasă, direct de la picioarele ringului, ascultând intervenții de prezentatori la costum și prezentatoare sexi.

De jos, se văd mii de picioare care bat podeaua, în timp ce aruncă cu mâinile și înjurăturile în aer. Arena devine un fel de piață ambulantă, unde se vând de toate: pește pane, chipsuri cu chili, tacos, semitas (un sandwichi cu ceapă, chili, carne prăjită, cartofi fierți și alte verdețuri), bere și cola, măști, brelocuri cu măști, figurine cu luptători mascați și alte prostii ce le trec prin minte pasionaților de luni seara. Mâncarea e strâns legată de orice activitate mexicană, de aceea și luptele se desfășoară pe miros de chili și carne.

Am impresia că sunt la un fel de carnaval, unde se aud cele mai mexicane înjurături, într-o spaniolă născută și livrată pe acest continent: „pincha tu madre, cabron!” („pe mă-ta, nenorocitule!”), „no chingas, mugroso!” („nu te prosti, mizerabilule!”), „putoooo!” („javră!”).

Publicul comunică direct cu luptătorii prin înjurături la decibeli mulți. De multe ori, luptătorii se duc până aproape de scaunele publicului și răspund cu amenințări. Alteori, ajung să se lupte direct în public, lovindu-se printre scaune și dându-se cu capul de pereții arenei.

Ritmul bătut de public e similar cu cel de la jocurile de rugby: pam-pam pam-pam-pam, din mâini, voci, picioare, sticle goale sau flyere din carton. Pentru toate astea, se plătește între 70 și 150 de pesos (aproximativ 35 de lei), în funcție de apropierea de ring și calitatea locului – scaun albastru de plastic, aflat în cel mai fierbinte loc al arenei, unde te poți trezi oricând cu un luptător în brațe sau bancă de ciment, de unde ai vedere de ansamblu, de la balconul ce te separă de ring printr-o plasă.

5-2

Benjamin, managerul arenei, fost luptător profesionist, a renunțat de 10 ani la mască și ring. E mai profitabil așa. Acum este în fața arenei, la costum, cu mâinile în buzunar, privind cu un fel de agitație îmbinată cu entuziasmul față de acest sport. Când mă apropii, prima lui reacție e o privire de sus și un discurs despre “cum merg lucruri astea aici”: pentru a fi jurnalist la o luptă liberă în Mexic, trebuie să depui o cerere de aprobare.

Mai trebuie să suni și să insiști. De multe ori. Îmi spune clar că doar el poate să „îmi permită” să vorbesc cu luptătorii și că mă așteaptă în orice după-masă, cu o cerere și o legitimație de jurnalist, la el la birou, pentru a discuta. La biroul său, o cămăruță 2 pe 2 din incinta arenei, îi spun că sunt voluntară la un centru de copii cu resurse limitate și că, atunci când nu sunt cu copiii, îmi place să descopăr Mexicul, ca jurnalist și turist. Îmi dă aprobarea pentru a face interviul, dar există o problemă: cei mai mulți luptători vin din Mexico City (vreo 100 de km distanță) și se întorc imediat după luptă, așa că timpul e scurt.

Pe rând, la interval de 4 minute, mai vine câte unul. Iată ce mi-au spus, gâfâind, cu privirea în altă parte, unii cu masca încă pe față:

marcela 2

Marcela, luptătoare profesonistă de 20 de ani.

De ce lupte libere?

Am început acest spor pentru că mama mea era o mare amatoare a luptelor libere și atunci când eram mică, mă ducea în fiecare marți, vineri și duminică să le văd. Cred că de atunci am început să simt gustul și să-mi doresc să fac asta.

Ești vreodată prinsă între alegerea de a amuza publicul sau de a câștiga?

La o adică, fiecare luptătoare vine cu scopul de a câștiga, dar mna, sunt rivale foarte bune, mai sunt și rivale care trișează și atunci câștigă cel mai norocos. În final, asta e o confruntare față în față și trebuie să fii cel mai bun.

Ai urcat vreodată în ring știind din start că vei pierde?

Da, uneori știi că vor câștiga celelalte pentru că fetele sunt foarte bine pregătite, de exemplu tehnicile (fetele bune), așa că evident că folosesc niște manevre super bune, pedepse în fața cărora nu mai ai ce face. De asemenea, de multe ori, rămâi fără aer sau te apucă o durere pe care nu o mai poți suporta și devine imposibil să mai faci ceva, corpul nu-ți mai răspunde la fel și pierzi.

Ți s-a întâmplat să-ți ieși din minți și să lovești prea tare?

Da, adevărul e că da.  Pentru că te umpli de atâta adrenalină, curaj, rivalitate și atunci te aperi până la cuțite. Pe de altă parte, toți suntem luptători profesioniști și cunoaștem atât regulile, cât și angajamentul pe care îl avem față de public.

Numele personajului tău valorează mai mult decât numele tău real?

Mă reprezintă, Marcela este o luptătoare tehnică, dar asta nu înseamnă că sunt slabă. Sunt puternică, mă consider o luptătoare tehnică foarte puternică, cu pedepse și  tehnici puternice. Cred că fiecare își definește stilul. Al meu e puterea.

Ce simți când sari de pe corzi?

Simți adrenalină, bineînțeles. Noi, luptătorii, suntem antrenați pentru un astfel de „zbor”. Eu mă antrenez în general 3-4 ore, aproape zilnic, de aceea mă simt pregătită pentru astfel de salturi.

Oamenii vin aici pentru a uita de stres, copiii pentru a-și vedea eroii, tu de ce lupți?

Eu lupt fiindcă îmi plac luptele libere, mă fascinează. Simt că oamenii vin pentru a vedea un sport, chiar și copiii. În esență, luptele libere sunt un sport, nu e vorba de agresivitate, e o confruntare față în față, joc contra joc. Nimic mai mult, e un spectacol la care oamenii vin cu plăcere, iar luptătorii sunt responsabili ca spectacolul să aibă loc.

Ți s-a întâmplat să te simți mai mult o actriță decât o luptătoare?

Nu, eu nu sunt nicio actriță. Sunt pregătită 100 pentru lupte, atât fizic, cât și mental. Nu vin aici pentru a dansa, vin pentru a demonstra calitatea luptelor libere, pentru a arăta ce înseamnă lupta liberă mexicană.

Și ce e lupta liberă mexicană?

Este mișcare contra mișcare, dură, puternică: sari, cazi, barezi, sunt mai multe. Pot spune doar că e un sport sănătos.

 estigma

Estigma, luptător activ de 4 ani. Speră la mult mai mulți

Cum ai început?

Simplu: mi-a plăcut. Îmi plac luptele libere americanemexicanejaponeze. Când am început să mă antrenez, am făcut-o din pasiune, nu  mă gândeam că voi ajunge un luptător profesionist.

Când erai copil, aveai un erou printre luptători?

Păi da, pe vremea mea lupta fiul lui El Santo, fiul lui Blue Demon, fiii luptătorilor din epoca de aur a luptelor libere. Era cea mai mare plăcere să văd luptele lor.

Ce vicii are un luptător?

Singurul viciu este acela de a se antrena. Să meargă la sală și să i se dedice 100% acestui sport, acestui vis pe care îl caută în interiorul ringului și trebuie să îl facă realitate. Viața unui luptător se învârte în jurul grijii, grija de a avea o viață sănătoasă, mai presus de orice.

Înseamnă că tu nu mai ai niciun alt job                                                                 

Nu, mă dedic doar luptelor libere. 100%.

Ce simți când sari de pe corzi?

Simt adrenalina, atunci simt tot ceea ce implică acest sport, plăcerea de a mulțumi publicul și faptul că îți riști sănătatea fizică pentru asta. Mai mult decât orice e asta, simți emoția de a aștepta reacția publicului pentru a ști cum ți-a ieșit saltul.

Ți s-a întâmplat să fii atât de dezamăgit încât să vrei să renunți?

Am fost dezamăgit de mai multe ori, ca în seara asta, când am pierdut. Te mai și frustrezi, nu? Crezi că vei câștiga o confruntare, pentru că îi domini, și cu toate astea, îți schimbă jocul. Se mai întâmplă și ca adversarul să câștige mișelește, printr-un fault, fără ca arbitrul să își dea seama, și atunci lupta liberă devine ceva de genul: totul e permis atâta timp cât arbitrul nu își dă seama. Lupta liberă e contact pur/real, corp la corp.

Din public, unele lovituri par simulate…

Nu, nimic nu e mecanic, regizat, totul se petrece atunci, în ring, ne măsurăm diferențele în ring. Este vorba de un sport profesionist, de aceea trebuie să ne păstrăm de fiecare dată calmul, pentru a nu depăși limitele, pentru a nu o lua razna.

Ai suferit vreun accident grav?

Din fericire, nu. Să sperăm că așa va continua întreaga mea carieră: curată, fără accidente și pe placul publicului.

Primul meu nume de luptător era Histeria, acum lupt drept Morfosis. Am o carieră de 28 de ani ca luptător profesionist în Consiliul Mondial de Lupte Libere

Cum ai ales acest sport?

Nu prea l-am ales eu, să fiu sincer, a fost mâna destinului. La început nu prea aveam tragere de inimă, dar acum acum  fac totul cu multă dragoste.

De ce l-ai făcut fără tragere de inimă?

Nu îmi plăcea, pur și simplu era un sport care nu îmi plăcea, dar pe care părinții m-au obligat să îl fac. Azi, le spun din toată inima, cu viața-mi în mâini, că le mulțumesc că m-au adus în această lume minunată.

Cine ți-a ales masca și numele?

Eu, eu sunt cel care a ales numele, carcateristicile echipei și evident, numele reflectă ceea ce se întâmplă cu echipa.

Ai simțit vreodată că vrei să lovești mai tare decât e permis?

De fapt, de fiecare dată când îmi pun masca, simt asta. Caracteristicile personajului meu din ring mă fac să fiu altă persoană, mă fac agresiv, omnipotent, mă fac să fiu cel mai bun.

Și atunci cum te abții?

În realitate, cred că înaintea luptei, înaintea tuturor chestiilor pe care trebuie să le faci în ring, toți avem inimă, umanitate. Cu toții suntem oameni și cred că, involuntar, asta te oprește un pic.   

Cum te simți când vezi în public atâția copii care te idolatrizează?

Este o mare mândrie să vezi că ești un exemplu pentru atâția copii. Cred că e foarte frumos să le servești drept exemplu pentru a face ceva bun în viața lor: îi înveți drumul spre sport.

Mai faci altceva, pe lângă lupte?

Nu, fac doar lupte libere.

Numele tău de luptător e mai valors decât numele tău real?

În realitate, ajungi să le confuzi. Mie toți îmi spun Histeria, așa că un pot să uit acest nume niciodată. Acum e parte din viața mea. Mereu.

Ieși cu masca pe față și în afara ringului?

Nu, eu cred că mereu trebuie să fii cu picioarele pe pământ. Trebuie să faci diferența între un lucru și celălalt, între viața ta cotidiană și dimensiunea acestui sport. Dacă vei lupta, devino personajul sub care lupți, dar când nu ești luptător, fii o persoană normală.

Un cuvânt care să descrie ceea ce simți când ești în ring: Binecuvântare.

Estrellita, campioană națională a Consiliului Mondial de Lupte Libere (CMLL)

Câți ani ai?

Câți ani am?? Pot să nu spun.

Ok, de câți ani faci lupte libere?

Ah, așa mai bine! Sunt luptătoare profesionistă de 21 de ani.

Oamenii vin aici pentru a uita de stres, copiii pentru a-și vedea eroii, tu pentru ce lupți?

De mică am visat la asta, la fel ca toți copiii (n.r. mexicani).Vedeam luptătorii și mă încânta toată munca depusă de ei, toate acrobațiile. Când am început să mă antrenez pentru luptele libere, mi-am dat seama că este mult  mai spectaculos decât credeam. Și mult mai riscant. Dar am continuat pentru că îmi plăcea. Acum sunt aici, 21 de ani mai târziu.

Ai avut vreun accident ?

Da, am avut multe accidente: am două șuruburi în genunchi, mi-am rupt ligamentul, fisuri de oase nu mai zic, de trei ori mi-a ieșit cotul de la locul lui, umărul mi-a fost și el dislocat o dată.

Mamă! După atâte lovituri, nu te-ai gândit să renunți?

Cred că atunci când mă rănesc și mă doare, atunci când din cauza unui accident ies din circuit pentru un timp, ca de exemplu o operație din cauza căreia nu am putut lupta un an jumate, mă simt și mai legată de acest sport. Zic asta și pentru că sunt o femeie căreia nu îi place să se lase învinsă, nici de către rivale și cu atât mai puțin de o rană. De fiecare dată când dau peste un obstacol, îmi place să îl depășesc și să continui să fiu fericită prin intermediul luptelor. Asta e ceea ce mă umple.

Cum îți alegi costumul din ring?

Eu gândesc designul costumelor mele, apoi îi pasez ideile croitoresei mele. Dar da, încerc să le dau o notă sexi, înțelegi? Ceva care să le placă bărbaților, dar și copiilor, pentru că Estrellita este o luptătoare care are public masculin, dar e adorată și de către mulți copii. Atunci e ceva de genul: pentru copii, dar și pentru tații lor, așa că încerc să mă joc din când în când, să le dau un aer sexi, să fiu un pic diferită, fără să uit de lupta liberă, care e o chestie serioasă și dură.

Ce simți atunci când sari peste corzi?

Atunci când fac un salt în afara ringului…de fapt, de când intru în ring, sunt încărcată cu adrenalină, nervi, simt că fac pe mine, îmi trosnesc degetele și mă rog la Dumnezeu ca totul să iasă bine. Asta până când sunt sus și simt prima lovitură. Atunci uit tot. De fiecare dată când fac un salt în afara ringului, mă urc pe a treia coardă, zic ,,Doamne ajută!” și mă arunc. Nu știu dacă voi cădea bine, nu știu dacă voi cădea pe rivală, nu știu dacă mă voi lovi la aterizare. Odată, la un astfel de salt, mi-am dislocat șoldul, fiindcă am aterizat direct pe podea. La asta te expui. Dar merită. Pentru public, pentru dragostea lor, pentru aplauze, pentru toată energia pe care ți-o transmit. Cred că ei vin pentru a vedea astfel de salturi, de aceea le fac.

Lupta liberă înseamnă și spectacol. Există momente când te simți mai mult o actriță decât o luptătoare?

Asta nu. Cred că lupta liberă înseamnă și un pic de regie, dar asta fiindcă întruchipezi un personaj. Dacă persoanjul tău este o panteră, în ring, tu trebuie să te transformi într-o panteră și să te comporți precum una, fără a uita de luptă. Asta înseamnă că eu mereu sunt o luptătoare-luptătore (veritabilă), un pic jucăușă, dar cum îți spuneam și eu, ca și colegii mei, ne păstrăm personajul din ring și atunci facem unele mișcări care să îl întruchipeze. Așa îți câștigi unicitatea și recunoașterea.

RUSH, câștigător CMLL World Light Heavyweight, CMLL World Trios Champion și de 2 ori ,,Mexican National Trios Champion”. Luptă  de  5 ani.

Cum ai ales acest sport?

Vin dintr-o familie de luptători. Atunci când eram mic, în loc de jucării, aveam un ring de lupte. Asta e moștenirea pe care am primit-o de la tatăl și de la unchii mei, ei mi-au dat acest frumos sport și acum îl am în sânge.

Cum de nu ai mască?

Fiecăruia dintre cei de aici le place un personaj, mulți poartă măști, dar eu îmi păstrez stilul, îmi place să fiu un luptător complet diferit. Cred că pentru a fi diferit, nu trebuie să porți măști. Mă identific cu mine însumi, sunt propriul personaj.

Ce simți atunci când ești în ring?

O emoție enormă, trebuie să te controlezi 100%, pentru a mulțumi lumea. Că iese bine sau rău, într-un fel sau altul, urci acolo ca să câștigi inimi. Atunci când auzi aplauzele și toate ovațiile, știi că nu ai trecut nevăzut. Cu asta te răsplătește publicul.

Care e cea mai mișto amintire pe care o ai dintr-o luptă?

În 2012 am ajuns în punctul maxim în care poate fi un luptător, i-am câștigat părul Terribilului.

Ai avut vreun accident grav?

Da, am avut ambii umeri dislocați, genunchiul, de asemenea. Acum nu îmi rămâne decât să trăiesc cu durerea. Asta înseamnă lupta liberă: să înveți să trăiești cu durerea.

După toate accidentele astea nu te-ai gândit să renunți?

Nu, din contră. Un accident te face mai puternic și mereu dorești să te recuperezi repede pentru a te întoarce în ring. Sunt și dăți în care nu te odihnești, chiar și cu leziunea, continui să lupți. De aceea, te duci dimineața, la prânz și seara la sală, pentru a-ți fortifica corpul și a face față oricărei leziuni.

Ai timp să fii și altceva, nu doar un luptător?

Acum, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt mai ocupat ca niciodată în cariera mea, dar totodată încerc să duc o viață normală alături de familia mea, alături de soție. Am un copil de 8 luni și când nu lupt, încerc să îi dedic lui tot timpul meu.

Îți dorești ca și el să devină luptător?

Sigur! Ăsta e visul oricărui părinte. La fel cum și tata și-a dorit asta pentru mine, și eu îmi doresc același lucru pentru fiul meu. Orice e bine, doar să nu-mi vină că îi place să se joace cu păpușile.

Care e cheia pentru a fi un campion în luptele libere?

Multă condiție fizică, mentală și o bună tehnică.

Acum ai cea mai bună medalie, după a lui Shocker. Ce urmează?

Îl voi desființa pe Shocker. Merg până la capăt. Îi voi arăta că acest puștan de 25 de ani, cum îmi spune, îl va umili în fața lumii. Așa cum toată lumea știe: merg invincibil, el vine invincibil, deci este o luptă între invincibili. Să câștige cel mai bun! (Como todo el mundo sabe: Voy invicto, va invicto, entonces es una lucha entre invictos, y va a ganar el mejor.)

Lluvia

Lluvia (Ploaia) – 5 ani ca luptătoare

De ce Lluvia?

Este un nume care mereu mi-a plăcut, mi-aș fi dorit să mă numesc așa și, de aceea, am profitat atunci când mi-am ales această meserie.

Când te-ai decis să devii luptătoare?

Păi, de când eram mică, întotdeauna am visat să fac lupte libere. Tata e luptător, vin dintr-o familie de luptători, de aceea mereu am avut contact cu acest sport. Când am crescut am început să mă antrenez, la început ca hobby, iar apoi am avut oportunitatea de a intra cu adevărat în ring și am ajuns aici.

Oamenii vin aici pentru a uita de  stres, copiii pentru a-și vedea eroii, tu de ce lupți?

Așa, ca un erou, un bun model. Oamenii din Puebla mereu au fost mari amatori de lupte libere, mereu ne-au primit foarte bine.

Ce te motivează să te ridici după o lovitură puternică?

Unele lovituri dor. Tare! Nu suntem din cauciuc, iar luptele libere sunt cât se poate de reale. De aceea, sunt dăți când spui „gata, nu mai pot!”, dar apoi te gândești la victorie, la faptul că trebuie să termini lupta, să folosești tehnici bune și să să dai tot.

Care e tehnica ta preferată?

Se numește Alejandrina, este tehnica prin care mi-am câștigat masca, dar și multe alte lupte. E foarte difícil să câștigi o mască, e nevoie de multă muncă și perseverență. Eu am câștigat-o pe a mea în 2009, în Guadalajara.

Din public, uneori pare regizat…

Nu, nu e așa. Lupta este reală și mereu câștigă cel mai bun.

Ai avut vreun accident grav?                         

Am trei operații la genunchiul stâng. Deci, da, e real.

După trei operații, nu ai simțit că vrei să pui punct?

Da, am gândit că gata, voiam să mă retrag, dar e atât de mare dragostea pe care o am pentru luptele libere, încât încă mă ține aici.

Un cuvânt care să descrie ceea ce simți în ring: Fericire.

Andrada visează că hălăduieşte printr-un colţ dubios, îndepărtat de lume. Se trezeşte, îşi face bagajul, cumpără bilet dus şi dusă e.

2 comments

  1. Pingback: La lucha libre esta en la sangre | a piece of me-xico

  2. oana   •  

    f misto articolul, felicitari!

Leave a Reply to oana Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *