Am ajuns în Buduburam, Ghana, ca să văd ce se întâmplă când refugiații nu mai pleacă acasă. Tabăra Buduburam a fost una dintre cele mai mari din Africa de Vest, unde au ajuns zeci de mii de oameni exilați de conflicte sângeroase. Cei mai mulți au venit din Liberia, dar au fost și din Sierra Leone sau alte țări din Africa. Speriați de războaiele lungi din țările lor, refugiații au transformat tabăra într-o comunitate în care existența se desfășoară cât se poate de obișnuit. 

La început, au fost ajutați de Agenția ONU pentru Refugiați și de mai multe organizații neguvernamentale. Însă din 2007, odată cu încetarea celui de-al doilea război civil din Liberia, ONU și-a retras treptat sprijinul, iar ONG-urile au plecat și ele. În 2011, guvernul ghanez a anunțat că tabăra nu mai este necesară și că ultimii locuitori trebuie să se întoarcă în țările de origine sau să se mute altundeva în Ghana.

Din cei peste patruzeci de mii de oameni, cât avea tabăra înainte de decizia guvernului ghanez, astăzi sunt mai puțin peste zece mii. Majoritatea rămasă nu are nicio intenție de a se întoarce înapoi acasă. Unii trăiesc aici de peste 20 de ani și nu-și mai amintesc mare lucru despre țara din care au plecat.

Am vrut să văd cum arată viața refugiaților când ajutoarele nu mai vin și nimeni nu-și mai bate capul cu integrarea celor din Buduburan.

***

În Ghana, decembrie este la începutul sezonului secetos. Cei patruzeci de kilometri care separă Accra, capitala Ghanei, de fosta tabără Buduburam se fac, într-o zi de muncă, în două ore de mers cu mașina. Traficul este infernal: merg laolaltă mașini, căruțe, tro-tro-uri (taxiuri locale) și capre semi-sălbăticite. Printre toate astea, sunt și vânzători ambulanți, care poartă pe cap zeci de kilograme cu cele mai aleatorii produse pe care ai vrea să le cumperi într-un ambuteiaj. Vând chipsuri din banane, ochelari uriași, jucării, peruci, gumă de mestecat, apă la pungă sau adidași.

În căldura fluidă, potențată de gazele de eșapament, alunecă încet mii de mașini, de la SUV-uri lucioase conduse de tineri cu ochelari de soare și bling-uri la gât, la rable cu sloganuri religioase lipite de lunete și cu capre care scot capul pe geam de pe bancheta din spate.

***

Când ajungi în Buduburam, căldura te lovește direct în moalele capului și nu prea ai unde să te adăpostești. Tabăra este acum, asemenea multor suburbii și sate ghaneze, un labirint din case de chirpici și alei din pământ roșu. Nu are canalizare sau apă curentă, dar localnicii au un chop bar (un soi de fast-food cu mâncare locală), câteva spoturi (cârciumi), o biserică, o piață și tot felul de mici întreprinzători și meșteșugari: croitori, cizmari, frizeri.

Ne oprim în fața casei lui Juliette, prietena amicului ghanez care ne-a ajutat să ajungem până aici. Niciun ONG nu mai operează în zonă, iar în Africa ajutorul localnicilor este oricum mai eficient decât o armată de albi în uniforme. Am decis să mergem pe mâna lui Lawrence, vărul lui Juliette, care-și oferă cu entuziasm serviciile de ghid. Îi sunt recunoscătoare – un obruni (un străin) înarmat cu un aparat foto nu este văzut niciodată cu ochi buni, pentru că majoritatea fac poze cu japca, fără să ceară voie. Îi explic că nu asta e intenția mea. Vreau ca oamenii să se uite la mine, să înțeleagă de ce îi fotografiez și să-și dea acordul.

“Și dacă nu vor?”, mă întreabă Lawrence ușor surprins. Ridic din umeri. Îi spun că vom merge mai departe. Nu-i vine să creadă că n-o să încerc să fur cadre cu copii în fundul gol jucându-se printre gunoaie, dar pornim la plimbare prin ceea ce a fost, până în 2011, una dintre cele mai mari tabere de refugiați din Africa de Vest.

Plimbarea începe printre casele din jurul gospodăriei lui. O femeie spală rufe, alte câteva stau pe prispă cu copiii atârnați de poale. Toate sunt foarte timide, și abia le conving să se uite la mine sau să iasă din spatele perdelelor.

Un bărbat mă privește suspicios și începe să strige furios în dialectul Twi înspre mine. Nu mi-e foarte clar ce se întâmplă, cred ca nu vrea să-l fotografiez. “He’s mad”, îmi explică Lawrence. “Mad” poate să însemne multe lucruri în Ghana: o problemă psihică, alcoolism, homosexualitate (ilegală, de altfel) sau un cui fumat cu prietenii în spatele barului.

Buduburam a fost fondată în 1990, când primul val de refugiați liberieni a venit în Ghana după instaurarea regimului lui Charles Taylor în Liberia și a războiului civil care începuse cu un an în urmă. Acesta a durat din 1989 până în 1993, pentru ca în 1996 să repornească pentru încă șapte ani. Buduburam adăpostește și refugiați din Sierra Leone, o țărișoară vecină decimată de un război civil care a început în 1991 și a durat zece ani. Sunt și alții din țări cu diferite istorii de conflicte sângeroase precum Nigeria, Mali, Coasta de Fildeș, Guinea, Burkina Faso, Somalia sau Sudan.

Majoritatea oamenilor din tabără nu-și amintesc cum era în Liberia, pentru că erau prea mici când au plecat de acolo împreună cu părinții lor. Ceilalți nu țin neapărat să vorbească despre asta. John, cizmarul Buduburamului, este unul dintre cei mai vechi ocupanți ai taberei. E în Buduburam de peste douăzeci de ani. Mă așez lângă el ca să-l aud, pentru că vorbește încet și nu se uită decât înspre pantofii la care lucrează. “Era greu și acolo, e greu și aici. Mai ales de când a plecat UNHCR-ul (n.a. Agenția ONU pentru Refugiați)”.

În frizeria locală sunt privită cu suspiciune și de maestru, și de ucenic. Sunt sfătuită să iau un loc, iar după un schimb de priviri cu maestrul, ucenicul mă întreabă de ce sunt acolo și ce vreau să fac cu fotografiile. Îi explic că vreau doar să le arăt oamenilor cum e o tabără ca Buduburam după douăzeci și cinci de ani. Nu e mulțumit, așa că sunt nevoită să vorbesc și să vorbesc, până când la un moment dat îmi face cu solemnitate semn: “Acum poți să mă fotografiezi.”

Buduburam, ca multe alte locuri din Africa și în special din Ghana, este genul de loc unde oamenii s-au săturat de albi care vin și pleacă fără să lase în urma lor altceva decât păreri de rău, pixuri și ciocolate. Spun că străinii vânează mizeria, ca să poată scrie apoi cântece caritabile. Ghana e o țară prin care au trecut, atrase de stabilitatea economică și socială, mii de ONG-uri care au transformat țara în proiectul preferat al filantropilor europeni și americani.

Eu n-am la mine nici pixuri, nici dulciuri. Nimeni nu vine să-mi ceară nimic, iar oamenii mă tolerează. Încet-încet, o mulțime de puști încep să se țină după noi și să îmi povestească despre jucătorii lor preferați de fotbal sau despre cum se gătește cassava, o plantă locală. Insistă să-mi arate și grădinile taberei, unde până de curând oamenii cultivau porumb – un aliment esențial în bucătăria ghaneză.

Îi întreb de ce nu se mai cultivă porumb. Arată spre pământul uscat pe care pășim. “Aici a fost o baltă. Ne foloseam de apa din baltă ca să udăm porumbul, dar acum nu mai avem cum să facem asta, așa că porumbul a murit.”

Oficial, tabăra de refugiați Buduburam nu mai este considerată necesară de către guvernul ghanez. În ultimii ani, au apărut o mulțime de controverse legate de cele 55 de hectare de pământ pe care a fost înființată. Teoretic, pământul aparține statului ghanez, însă diverși indivizi au început să-l revendice, așa că acum este subiectul unei dezbateri aprinse.

Lawrence imi explica faptul ca unii dintre revendicatori și-au construit deja palate cu trepte, coloane de marmură și piscină. Mi le şi arată. Sunt zid în zid cu colibele din chirpici ale locuitorilor taberei. Oamenii îmi spun că tot ei au secat bălțile pe care urmează să contruiască alte palate.

Cei 40 de kilometri care despart Buduburam de Accra devin pe zi ce trece din ce în ce mai puțin importanți. Orașul se extinde în ritmul haotic al capitalelor africane: o combinație de Porsche-uri 4×4 parcate în fața colibei cu copii desculți și capre care ronțăie pe marginea drumului SIM-uri de telefoane, doze de Cola și pungi de plastic.

Termin turul și ajung înapoi la casa lui Juliette, unde mă așteaptă cina: tilapia cu banku. Le fac cinste cu suc cald, cumpărat de la spot-ul local. În timpul zilei, doamna de acolo scoate frigiderul din priză, locul e alimentat de un generator și costurile sunt mari. Doar seara e nevoie de băuturi reci, când iese lumea. Doi băieți trec pe lângă noi cu o bicicletă pe care au instalat o cutie de sticlă cu gogoși, pe care le vând toată ziua prin tabără. Îmi plac gogoșile ghaneze, au același gust pe care îl aveau gogoșile bunică-mii. Și îmi place ideea lor – pentru noi, sunt niște vânzători ambulanți pe biciclete, ei se consideră antreprenori, într-o comunitate construită pe mici inițiative personale.

Buduburam e sărac, iar oamenii trăiesc în mizerie. Toaletele sunt publice, o combinație de pisoare și haznale rudimentare, iar spălatul se face la lighean. Electricitatea nu ajunge în toate casele. Cu toate astea, oamenii care îl populează îl fac să fie unul dintre cele mai plăcute locuri in care am ajuns în Ghana, cu un stil aproape miraculos de autosusținere. Muncesc și trăiesc unii pentru alții.

Au venit aici în căutarea unei vieți mai bune, dar n-au găsit-o. Așa că încearcă să și-o construiască gîndindu-se că, până la urmă, totul depinde de ei. Toți sunt esențiali pentru comunitate: de la cizmar, frizer, croitor, măcelar, până la vânzătoarele din piețe și omul de la ghereta cu electricitate, unde oamenii își încarcă telefoanele.

Pentru cei din exteriorul comunității, frăția nu se aplică. Localnicii săraci au nevoie de resurse. Cei care-au fost pe-acolo te sfătuiesc să nu-ți lași mașina peste noapte cu bateria sub capotă. Asta, desigur, dacă nu vrei să pleci cu ea de-acolo ca-n Familia Flintstone.

(mai multe fotografii din Buduburam găsești aici)