Dacă ai jucat vreodată Fallout și te-ai plimbat prin deșertul post-apocaliptic cu case din gunoaie și oameni care se luptă pentru supraviețuire, o să ai un deja-vu la marginea stațiunii turistice Eforie.
Zona de relax a stațiunii e un păienjeniș de străduțe cu vile și pensiuni de familiști, cu trandafiri înfloriți și restaurante de sindicaliști (Economul, Briza Mării și tot așa).
Dacă ieși un pic din zona de confort și urci pe strada Alexandru cel Bun, se termină vilele și intri în Wasteland. Dintre ciulini și câini apar în depărtare cîteva bordeie improvizate și containere cu oameni, în jurul a două cratere pline cu gunoaie. Îi mai vizitează camioane care varsă moloz în groapă.
Ne facem loc printre mărăcini și dăm peste un tip la bustul gol care face curat între niște table care au rolul de stână.
– Cum mai e viața pe-aici?
– E cum o vezi, meștere. În bălegar pîn’ la genunchi.
Tudor a făcut cancer, dar a reușit să scape. Fata lui e premiantă. Pentru ea se zbate, ne repetă din cinci în cinci minute.
Are vreo 60 de capre, moneda lui de schimb pentru orice. Îi trebuie o aprobare la primărie: taie un ied. Îi trebuie un permis de pescuit la județ: mai taie un ied.
Problema lui e că n-are teren pe care să construiască. Toți banii pe care i-a făcut anul trecut i-a dat pe o rulotă. Nu știe cât îl mai lasă proprietarul să stea aici.
Atîta timp cît are rulota își ia lucrurile și se duce unde vede cu ochii. Visează să ajungă la Botoșani. Undeva unde se termină geografia. Să stea singur cu femeia în mijlocul pădurii, să nu-l mai bată nimeni la cap.
Au venit într-o noapte cu boldozerele, i-au somat de trei ori și-n două ore n-a rămas nimic. Plîngeau țiganii de ți se rupea inima. Plîngeau frate, și ploua de rupea. Și ei în ploaie cu cîte-un gemantan. Și-a plouat, domn’e, o săptămînă. Nu puteau intra, nici ieși de-aici. Ai văzut ce bălți sunt pe drumurile astea. Cînd plouă e heleșteu. Și uite-așa au stat țiganii în ploaie o săptămînă.
A venit… cum le zice la ăștia, BBC-ul, de i-au filmat. A venit niște unii cu organizații de la București, din ăștia cu fondurile. Cu fotograf după ei, și i-a luat de i-a întors pe toate fețele pe țiganii mei. I-a pus să se dezbrace, să mai mestece în ceaun și să mănânce cum mănâncă ei. Să pară mai nasol, cînd nasol era demult deja.
Aici locuiesc nouă familii dintre cele evacuate acum doi ani de primărie. Se înghesuie în opt containere care mărginesc imensul crater al gropii de gunoi. Un covor și cîteva rufe sunt întinse la uscat. Gunoaiele duse de vînt sunt peste tot în jurul nostru. La cîteva sute de metri se vede marea.
– Sunteți de la București, de la Marius, nu? El v-a trimis. Hai să vă facem o cafeluță.
Marius e un fel de protector al acestor amărîți. Îi ajută periodic cu bunuri și în relația cu primăria.
Containerele le-au adus de la ONG de pe la București, donație de prin Canada, ne zic mîndri băieții. Haideți să intrați să vedeți ce curat e la mine, îmi zice Murat, unul dintre băieți, singurul care a avut bani și acte să plece afară.
Și-a făcut buletin la Tuzla, pentru că acolo e mai prietenoasă primăria. Restul au buletine provizorii valabile trei luni sau n-au niciun act, deși sunt născuți în Eforie. Trebuie să se prezinte periodic pentru a fi luați în evidență. Majoritatea romilor cu care am vorbit au reflexul să ți arate actele din prima pentru a rupe din neîncredere.
Niciunul negru, din ăștia ca noi, nu-i lăsat să intre în Primărie. Nu e glumă. E ordin de sus, ne oprește paza la intrare, se uită pe cameră, văd că suntem noi și ne opresc. Dacă eram îmbrăcați la costum oameni de afaceri alta era situația, imediat ne primea. Și uite-așa a rezolvat primaru treaba cu noi. La fel și blocurile ANL. Nici un țigan de-al nostru n-a prins vreun loc. Nici nu se discută, sunt date de mult.
Nu doar primăria ori ANL-ul sunt de neatins pentru romii din Eforie:
Pe plajă s-a dat ordin, niciun țigan n-are voie, că sperie turiștii și nu mai merge treaba, îmi povestește Murat.
Uite, era o vreme cînd ne lăsa să vindem porumb. Două luni pe an făceam niște bani pentru copii. Nu zic că și atunci plăteam în mînă cîte 20 de lei pe zi ca să putem face asta. Acum, gata și cu asta, e o firmă a nu-știu-cui care are doar ea voie să vîndă porumb în Eforie. Dacă te riști și încerci totuși să dai, îți dau amendă, și le convine să-ți dea. Că-ți dă 5 milioane, tu n-ai cum s-o plătești, și-ți blochează ajutorul social de 160 pe lună. Nici nu știi cum s-o dai. Acum nici pe acela nu l-am primit de trei luni că ne-au zis că nu-s bani de la Guvern.
Același lucru s-a întîmplat și cu cealaltă sursă de venit – strînsul peturilor. Acum e o firmă din Constanța care se ocupă cu asta, iar poliția îi amendează dacă îi prinde cu căruța pe drumuri publice.
O femeie mă cheamă să mă întrebe dacă nu mă uit la Bahar, pe Kanal D, că se dă acum în reluare. Îmi arată cu degetul cum e organizat fiecare centimetru din container, mai ales noaptea, când stau aici 6-7 oameni – câteodată dorm pe jos, mai rar afară, că sunt animale care vin la groapă.
Femeia visează la o casă:
De aici pornesc toate. O casă cu două camere și-o baie în care să nu ne temem că noaptea intră șobolanii peste noi. O casă a noastră. Acum stăm opt persoane, adică eu cu soțul și șase copii în 15 metri pătrați, cît are containerul. Și nici ăștia nu-s ai noștri, că n-avem nicio siguranță că după alegeri containerele astea nu le urcă cu tot cu noi într-o noapte și le mută în altă parte.
Femeia are nouă copii și îl așteaptă pe-al zecelea. Mai face copii ca să aibă cu ce să-i alăpteze pe ăia mici. “Păi pe ăsta ultimul l-am născut aici, că nu mai puteam merge până acolo. Mai ales când plouă, nu mai ieșim de aici. Salvarea nu vine aici mai niciodată.”
Ne luăm rămas bun de la noile noastre cunoștințe și copii ne conduc spre de cealaltă parte a gropii de gunoi.
În celălalt capăt mai stau vreo 40 de suflete fără buletin. Trăiesc și mai prost decît primii. Cîteva bordeie amenajate din tablă, bucăți de lemn și pînză.
Unul dintre copii ne arată sursa lor de apă, sub o bucată de placaj.
Ne întoarcem în centrul orașului. La 150 de metri de primărie e fosta școală internat Carmen Sylva. O clădire istorică, un imens conac boieresc, astăzi cu bulină roșie. Aici au fost mutați ”provizoriu” ceilalți romi evacuați ilegal în 2013.
Din spusele localnicilor, casa aparține unui influent om de afaceri local, la fel ca multe pensiuni și hoteluri din Eforie. Fiind monument istoric, nu poate fi dărîmată încă, dar se dărâmă și singură. Între timp, vreo 30 familii și vreo 30 de pisici au fost instalate aici provizoriu.
E totuși mai bine decât la containere. Măcar sunt în oraș, unii mai lucrează, mai pleacă din țară… se descurcă. Stau fără acte în cămin, fiecare cum a apucat. Nu plătesc utilități, nici n-au cum fără acte.
Când intri în clădirea fostului internat școlar te izbește mirosul de mucegai care se întinde pe scări, balustradă și pereții de sus. Pe coridoare nu vezi mai nimic, doar uși în stânga și dreapta închise cu lacăte. Toată lumea își găsește de lucru pe-afară ca să nu stea în mirosul înțepător.
O doamnă ne întîmpină prietenos și din vorbă-n vorbă ne arată istoricul medical al copilului ei. A făcut astm din cauza mucegaiului din interior și a stat mai mult în spital decât la școală. Ne arată baia și o cameră alăturată. Nu putem sta mai mult de cinci minute din cauza mirosului acru și foarte înțepător din nări. Toți pereții sunt plini de igrasie și decorul e un alt joc video post-apocaliptic.
Locuitorii fostului pension povestesc de o fostă ministră a Educației care le-a adus caiete studențești în timp ce ei stăteau în ploaie. Nici nu prea știu să scrie, oricum.
De cărți duceam noi lipsă, în rest aveam de toate, rîde unul dintre liderii grupului.
Un sentiment greu de neputință ne apasă pe toți.
Nu sunt în stare să trag concluzii după ce-am văzut la Eforie. Sunt niște oameni cărora li s-a suspendat pe termen nelimitat umanitatea.
Între timp noi scriem și facem POSDRU-uri și mai nou POCU-uri, ne bucurăm de cappucino la 10 lei, în timpul liber ne mai luăm și țara înapoi. Și dacă tot e despre POCU-uri, acești oameni nici măcar nu pot fi obiectul acestor proiecte. Un curs de calificare, sau învățarea unui meserii nu-i vizează pentru că mai nimeni n-are cele 8 clase obligatorii pentru a începe un astfel de program. Ei sunt o măsea stricată pentru legile, instituțiile și primăriile noastre.
PS: Primarul care i-a demolat a pierdut alegerile, iar pe 1 iunie Romii din Agricola au cîștigat în instanță dreptul la locuințe sociale, iar judecata a decis că evacuarea și demolarea locuințelor acestora a fost ilegală. Niciunul dintre ei nu știa despre această decizie.
Între timp sezonul estival începe la Eforie, tomberoanele de gunoi tricolore îi așteaptă pe miile de familiști.
Plajă, vară și relax.
Text: Dinu Guțu, Andrada Nimu, Sebastian Țoc
Fotografie: Dinu Guțu
Au contribuit: Sergiu Sbârcea, Vlad Ursulean
Citește și reportajul Ultimii balbuzuci din Eforie, din zilele de după evacuare.
