(nu eu, prietena asta a mea)

Stăteam într-o zi şi mă gândeam că aş vrea să scriu ceva mişto. Dar parcă nu ştiam ce. Ori toate lucrurile mişto nu mi se întâmplă mie, ori toate lucrurile mişto li se întâmplă altora. Depinde.

Şi-aşa cum stăteam, mi-am adus aminte că F. ar avea ceva de povestit.

Ia zi, fată, cum te-au luat? o întreb, la fel de curioasă ca prima dată când mi-a povestit.

”Atunci, în ziua aia? Păi ţi-am mai zis… abia ajunsesem acasă. Avusesem o noapte faină. Am fost cu Carina şi cu doi foşti colegi de liceu, ne-am plimbat, ne-am întors înapoi la ea şi pe la 12 după-amiaza am zis bă, ar fi cazul să mă duc acasă să fac şi eu un duş. Am trecut pe la florărie înainte. A doua zi trebuia să încep munca acolo. Am salutat-o pe viitoarea mea colegă şi m-am dus acasă.

(F. e florăreasă acum. De vreo 3 ani face buchete de flori şi coroane.)

După jumătate de oră, bat la uşă doi tipi şi o tipă, tinerei, genul de oameni pe care i-ai putea avea ca prieteni. Politicoşi, s-au prezentat, mi-au aratat un act de percheziţie şi mi-au zis că sunt cercetată în urma unei infracţiuni de trafic de droguri de risc. Nu ştiu dacă mi-am dat seama atunci, dar mi-era cunoscută fraza, cred c-o mai auzisem prin ceva filme. Erau îmbrăcaţi în civil. Nu m-am panicat. Ştiam că nu făcusem asta atât de rău încât să am ce păţi, eram relaxată, mă gândeam doar la puţinele dăţi când am dat eu, aşa, între prieteni. Şi mă mai gândeam la dulapul meu cu haine, că era tare dezordine în el. Nu ştiu cum de aia o fi fost problema mea atunci, că era dezordine în dulap.

Era şi soră-mea acasă… Ea nu ştia nimic, săraca. La un moment dat tipa mi-a spus că nu-mi dau seama de gravitatea situaţiei, că sunt cercetată pentru trafic de droguri, cantitatea de 8,3 g. Soră-mea se albise, mă cam albisem şi eu. M-au pus să chem doi vecini, să fie martori la percheziţie. În momentul ăla nu ştiam pe cine să chem, cum naiba să explic cuiva că au venit nişte poliţişti să caute droguri în casa mea şi am nevoie de cineva să fie martor. Asta e, mi-am zis, şi i-am chemat pe vecinii de lângă, doi bătrânei la vreo 70 de ani. Nu mi-era ruşine de ei, că nu-s ruşinoasă de fel, dar aveam o oarecare reţinere. Nu le-am povestit mare lucru, doar le-am zis să vină că am nevoie de doi martori.

Vecinu era băut, vorbea de seringi, de tineretul din ziua de azi… Vecina, în schimb, ea mereu a fost o drăguţă. Era ingrijorată acum şi îi zicea lu’ vecinu’ să termine, că vorbeşte numa’ ţuica din el.

Mi-au scotocit toată camera, până şi în buzunarele pantalonilor, prin genţi, peste tot. N-au găsit nimic. Le-am spus de la început că mă caută degeaba. Intrasem deja în atmosfera aia tensionată. Soră-mea parcă-mi respira în ceafă, ăia îmi umblau prin lucruri… Eu mă uitam. Mă uitam şi nici măcar nu am putut să mă gândesc vreo secundă de ce-ar fi ăştia la mine în casă.

Mi-au zis că trebuie să merg cu ei la secţie să dau o declaraţie. Am zis OK, mergem, facem o plimbare, deşi nu mai fusesem vreodată într-o secţie de poliţie. Am pus-o pe soră-mea să-mi promită că nu-i spune nimic mamei, că sigur e o greşeală. Mă gândeam că dau o declaraţie şi mă-ntorc. Juma’ de oră, maxim.“Nu-mi vine să cred…” îmi tot zicea soră-mea.

Mi-am luat nişte tenişi şi-am ieşit din casă cu cei trei. Nu mă gândisem până atunci că o să mă urce în dubă. M-au întrebat dacă numele băieţilor îmi spune ceva. Le-am zis da, nişte amici. Au început să mă întrebe de unde îi cunosc, de cât timp ne ştim şi mi-am dat seama că e groasă. Eu le spuneam adevărul, dar când n-am mai ştiut ce să zic,  am dat-o ca în filme, că vreau să vorbesc cu avocatul; mă anunţaseră ei că o să-mi dea un avocat din oficiu.

Eu mă tot gândeam că m-au dus acolo să dau o declaraţie despre băieţi, că îi ştiu, că suntem prieteni. Ştiam de ocupaţiile lor, deşi nu mă gândeam că se poate ajunge aici. Adică… mi se părea absurd să se facă atâta caz pentru câteva grame, că din câte ştiam eu, băieţii nu dădeau cine ştie ce. Dar nici n-aveam habar că ziua aia urma să fie cea mai urâtă zi din viaţa mea.

Am ajuns la sediul DIICOT, m-au pus să stau într-o curte şi i-am văzut şi pe băieţi. Unul nu se uita la mine, iar celălalt îmi făcea semne să stau chill. I-aş fi învineţit un pic ochiul. A venit şi avocatul, mi-a dat nişte sfaturi de căcat, să nu vorbesc decât despre ce sunt întrebată, să răspund strict la întrebările care mi se pun. Eu îi tot repetam căn-am vândut niciodată, da’ nu mă prea băga în seamă.

După ce agentul mi-a arătat CD-ul şi pozele din ziua aia, abia după 4 ore de când mi-au răscolit camera, mi-am dat şi eu seama de ce sunt acolo. Bă, ce toantă sunt! Pentru că eram cu ei la momentul ăla şi pentru că m-a pus dracu’ să-l ţin în geantă. Unul din băieţi mi-l dăduse înainte să ne vedem cu ăla care le-a făcut cheie. Tot el îmi făcuse semn în curte că poliţiştii ştiu tot şi că n-avem ce face. Mi-am dat seama ce prostie făcusem. M-am jucat cu focul şi m-au ars. Acuma, tot ce voiam era să le explic şi să mă-nţeleagă, n-am vândut, nu-s dealer, vreau să ies de-aici.

Pe ăsta care era undercover îl ştiam dinainte, era vecin cu Carina. Îl mai vedeam prin oraş. Mai auzisem poveşti despre el, ştiam că e un ratat, dar nu credeam că atât de mare. Nu mi s-a părut nimic dubios când ne-am întâlnit cu el, pentru că îl credeam prea prost. Nu mă aşteptam ca DIICOT-ul să se bazeze pe oameni de genu’.
Am încercat să-l înţeleg, dar n-am reuşit. Nu torni pe alţii să-ţi salvezi tu jumatate de cur! Unul din băieţi era prietenul Carinei, iar celălalt un prieten de-al lui, nu-l ştiam prea bine. Chestia e că eu n-am făcut nimic atunci. Am fost omul nepotrivit la momentul nepotrivit în locul nepotrivit. Încă îmi susţin nevinovăţia.

M-au întrebat câţi bani am obţinut, le-am spus zero, doar s-a întâmplat să fiu acolo. Am aflat apoi că în ziua în care am fost filmaţi m-au urmarit până acasă. Scria şi cum eram îmbrăcată, pe unde am traversat, ce autobuz am luat. E cam creepy să ştii că cineva a stat atâta după fundul tău.

Am mai aşteptat vreo 2 ore, apoi am aflat că în momentul în care a venit DIICOT-ul la mine acasă, băieţii au avut flagrant. Mai şi trecea turnătorul prin faţa noastră cu cătuşele la mâini, să credem că, vezi doamne, şi el a fost prins. Dar nu ştiu cum se face că el n-a mai ajuns în arest şi vindea gogoşi în cartier că pe el l-a scos un unchi poliţist. (râde) Nici pe Becali n-a putut să-l scoată cineva din arest, dar l-a scos pe el…

După declaraţia dată procurorului am primit şi primul verdict: N-am ce să fac, trebuie să rămâneţi 24 de ore în arest.

Să mori tu? îmi venea să-i zic. Nu că mi-a fugit pământul de sub picioare sau că am văzut negru… A fost cel mai urât şi groaznic sentiment pe care l-am avut în toată viaţa mea de până atunci. N-am mai simţit ceva atât de nedrept. Era nedrept pentru că eu făcusem o prostie, nu ceva intenţionat. Acceptasem ideea că poate trebuia să plătesc pentru greşeala aia, dar faptul că au venit la mine acasă, că mi-au răscolit prin cameră, că m-au adus la secţie şi-am stat atâta timp cu ei, mi se părea direct proporţional cu prostia pe care o făcusem. Nu era nevoie de mai mult. Eram atât de frustrată că i-aş fi bătut pe toţi din biroul ăla, de la procuror la avocat, de la grefieră la agenţi, pe toţi. Ei făceau asta zilnic, probabil. Mi-au spus-o cu atâta seninătate de parcă era ceva foarte normal, ca şi cum m-ar fi chemat la o bere în oraş.

Mi-au spus că am dreptul să dau un telefon şi am sunat-o pe soră-mea. Mi-a răspuns direct mama. Ştia deja, pentru că o sunase un agent.

Am intrat eu prima, în camera aia de control, că eram fată. Mi-au luat şireturile, sutienul şi cureaua, mi-au făcut inventar la tot ce aveam în geantă, mi-au lăsat ţigările şi m-au dus într-o celulă. Era deja seara, vreo 7. În celulă erau două paturi supraetajate şi trei femei. Eu eram a patra. O budă din-aia turcească, cu un duş deasupra, practic te spălai în budă, o masă, patru scaune, toate înşurubate şi o chiuvetă.

A trebuit să stau în patul de sus, de langă geam, şi fiind vară, trebuia sa stea deschis. Vreo 3 ore nu am vorbit nimic, am plâns întruna. Auzeam pe afară forfotă şi credeam că o să vină cineva să mă ia de acolo.

Nu-mi venea să cred că sunt într-o celulă. N-am fost eu cel mai cuminte copil, dar nici n-am făcut prostii mari. De când eram mică eram zbuciumată şi tot timpul am intrat în grupuri de oameni la fel ca mine. Dar prietenii mereu au fost importanţi.

Ţin minte că odată eram singură acasă şi am chemat nişte prieteni la mine, asta era regula la noi. Când cineva rămâne singur, ne mutăm acolo. Şi-aşa, eram toţi şi rămăsesem fără băutură. Doi prieteni au zis că merg ei la non-stop, era un supermarket aici lângă mine. Au plecat ş i-am aşteptat vreo oră, apoi niciunul nu mai răspundea la telefon. Erau cam beţi când au plecat. Primesc apoi mesaj că sunt la secţie, furaseră o sticlă de vodkă. Pff, ce prostănaci, mi-am zis, doar aveau bani la ei. Am sunat la secţie şi m-am prezentat ca fiind mama unuia dintre ei. Le-am zis că au greşit, să-i ierte, că eu sunt bolnavă şi n-am cum să ajung până acolo să-i iau. S-au întors după vreo oră. Aşa e… eu aş face orice pentru prieteni.

A venit masa de seară, nici nu ştiu ce era, nu m-a interesat. În castroane de tablă, arăta oribil. De fapt tot peisajul ăla gri parcă te făcea să intri în depresie. De ce n-or colora şi ei închisorile astea în culori mai vii? M-au întrebat femeile de acolo ce am făcut şi le-am spus că nimic, sunt nevinovată.

Am aflat mai târziu că una dintre ele era pentru omor din culpă, era fostă poliţistă. A fost la pădure cu copilul ei şi cu un prieten de-al lui, iar ea şi soţul ei aveau permis de port armă. Şi-a lăsat băiatul de vreo 8 ani să împuşte nişte doze, dar el l-a împuşcat pe celălalt băiat şi l-a omorât.

Alta era pentru proxenetism, soţia unui aşa zis peşte. Era însărcinată şi îi era foarte rău. Cealaltă era cea mai ok, abuz în serviciu.

Am stat trează toată noaptea. Acolo nici măcar nu se închid luminile, stau mereu aprinse. Eram zombie, eram cum nu mai fusesem niciodată. Nu puteam să închid ochii că vedeam tot felul de imagini cu mine trăind în mizeria aia de celulă, eu în haine jegoase, eu înconjurată de curve şi criminale. Nu-mi venea să cred prin ce trec pentru o prostie.

La ora 8 trebuia să fie trezirea, adică te ridicai din pat, îţi strângeai patul şi venea un poliţist care verifica întreaga cameră. Trebuia să stai drept, lângă uşă, ca în armată. Nici la masa de dimineaţă n-am mâncat nimic. M-au chemat, mi-au luat amprente şi mi-au făcut poze din-alea din faţă, lateral, cu un număr în mână. Pe la 11 aveai voie jumate de oră afară. Se numea la plimbator. Ce e plimbatorul? Un fel de grajd, 7 metri pătraţi împrejmuiţi de ziduri de 5 metri, acoperiţi cu sârmă. Dar vedeai cerul.

Pe la ora 15 au venit să ne ia la tribunal. M-au luat cu cătuşele şi nu m-au lăsat să vorbesc cu băieţii pe drum. Am ieşit în curtea tribunalului cu cătuşele la mâini. Mama se uita la mine… A fost un sentiment oribil… şi nu vreau să mă gândesc ce-a simţit ea. Nu a putut intra în sala unde ni s-au luat iar declaraţii şi când am plecat, am văzut-o doar de sus. Eram nedormită şi plânsă şi se învârteau numai prostii în capul meu. Voiam să-i cer iertare cumva, dar cred că s-a văzut în ochii mei. Nici ea nu mă privea cu răutate sau cu reproş. Voia să ies şi-atât.

Ne-am întors în arest şi m-au anunţat că o să fim eliberaţi  la ora 19 când se împlinesc 24 de ore. M-am bucurat ca un copil, dar era o decizie pe care cei de la DIICOT o contestau, deci era posibil să ajung iar în arest.

Am ieşit, m-a aşteptat mama afară. Avea o plasă mare cu ea, credea că o să rămân în arest. Nu am vorbit deloc cam jumătate de oră, apoi am avut cea mai sinceră conversaţie cu ea de până atunci. Când am ajuns acasă m-am uitat în plasă să văd ce-mi pusese. Pantalonii ăştia tu, mama? Erau nişte pantaloni evazaţi, oribili, cusuţi de mine. Încercasem eu să-i modific. Am făcut puţin haz de necaz, dar m-am bucurat că râdea şi ea.

După 4 zile am dat din nou declaraţii. A venit şi tipa care era pentru proxenetism. Avea recursul înaintea noastră şi eram toţi în sală. Mi-a dat un bilet pe care scria tot ce are nevoie şi un număr de telefon. M-a rugat din privire şi l-am luat, ce era să fac? Mai târziu m-a sunat avocatul şi mi-a spus că nu mai am cum să fiu arestată preventiv şi vom vedea la proces ce sentinţă mi se va da, ţinând cont că eram la prima abatere, era sigur cu suspendare. L-am întrebat de băieţi şi mi-a spus că n-ar trebui să mă intereseze. Până la urmă am aflat că ei au luat 29 de zile. Mi-a parut rău, pentru că ştiam ce e acolo. Nu cred că meritau să stea atât. În noaptea aia, într-o celulă de băieţi, unu’ a încercat să-şi dea foc, era un nebun, nu ştiu de ce era acuzat.

Când am ajuns acasă, m-am dus în cameră şi am reluat în minte toată povestea asta. Am zis, gata, e timpul să-mi văd de viaţă. Am avut noroc că am început munca la florărie, tipa care mă angajase a avut răbdare cu mine. I-am povestit şi ei tot când am ajuns la muncă, nu voiam să o mint. În rest, trebuia să ajung înainte de ora 22 acasă, nu mergeam la nicio petrecere… regulile noi ale mamei. Prima mea ieşire a fost de ziua mea, după o lună şi 5 zile. Am înţeles-o. Aveam încă 19 ani. Şi oricum, mama a fost lângă mine atât cât a putut. M-a făcut şi să mă simt ca cel mai rău copil, dar m-a şi ridicat de jos atunci când nu mai puteam. Imaginează-ţi… soră-mea a fost mereu cea mai bună din clasă, a luat tot felul de burse, iar eu… oaia neagră. Dar nu regret, că mie-mi place să trăiesc aşa, la intensitate. 

Procesul a durat vreo 4 luni, nu ne-au mai luat declaraţii lungi, trebuia doar să spunem cum o să muncim noi să ne revenim, încercam să-i convingem să nu ne aresteze că suntem tineri, avem un viitor în faţă. Eu aveam un loc nou de muncă şi mă înscrisesem la marketing. Altul se logodise, fiecare cu ce l-a taiat capul să îi convingă.

În noiembrie, pe 19, ni s-a dat sentinţa. Eu aveam un an cu suspendare, plus 2 ani sub supraveghere. Adică 3 ani de zile în care trebuia să mă prezint la serviciul de probaţiune la un anumit interval de timp, să anunţ orice schimbare a locului de muncă, a domiciliului şi să merg la consiliere antidrog, deşi nu eram consumator.

Asta mi s-a cerut, astea erau condiţiile ca eu să rămân liberă şi le-am respectat, în mare. Mamă… în noiembrie se fac 3 ani. Şi acum, pe 7 iulie, 3 ani de când am fost în arest…“

✿✿✿

F. a făcut buchete vreo 5 luni numai că să-şi plătească avocatul şi cheltuielile de judecată. Mama ei nu era atunci într-o situaţie financiară prea bună, dar avea o Dacie veche. A dus-o la Rabla şi apoi a vândut ticketul ca să îi poată da ei nişte bani. Soră-sa se împrumutase pe la prieteni, aproximativ 4500 ron a avut de plătit pentru o zi de prostie. Pe băiatul care era undercover l-a tot văzut prin oraş. Ar fi vrut să-l întrebe dacă-i place de el când se uită-n oglindă, dacă doarme bine noaptea, dar n-a făcut-o. Nu merită osteneala, îmi zice, făcând un gest de lehamite.

Acum nu mai face prostii. A lăsat marketingul, a venit la Bucureşti o perioadă, s-a înscris la Agronomie, s-a lăsat şi de Agronomie şi acum s-a întors în oraşul natal. Nu-şi prea găseşte locul, tot zice că ar pleca undeva, prin lume, dar ar munci tot ceva cu flori.

Între timp, arestul a devenit ”a doua cea mai oribilă experienţă” din viaţa ei, pentru că acum câteva luni l-a pierdut pe tatăl ei. ”Aveam impresia că a sta într-o celulă e cea mai groaznică experienţă, dar nu, mereu există ceva şi mai rău şi mai urât de-atât.” Tatăl ei n-a ştiut niciodată despre întâmplarea asta şi nici n-au fost prea apropiaţi. Dar, când s-a îmbolnăvit, ea a fost singura care a stat cu el nopţile prin spital. Au dat-o afară atunci de la job-ul din Bucureşti, că se tot învoia să meargă la spital. De asta s-a întors acasă.

Cu băieţii n-a mai vorbit, a auzit că unul dintre ei s-a mutat la Cluj, cu noua lui prietenă, dar despre celălalt nu mai ştie nimic. Nu mai ţine neapărat să-i vadă, dar ar vorbi cu ei dacă s-ar intersecta pe undeva.

Azi, F. e îndrăgostită. Se simte bine că scriu despre ea, zice că e important.