Nu știu să fac poze. Adică nu poze, nu știu să fac fotografii. Poze cred că mă descurc. Dacă cineva îmi spune: „fă-ne și nouă o poză !”, pot să le fac. Ce pula mea mare lucru?, mă gândesc, mă uit la ei prin cameră, să le intre capetele, să le intre ochii, să le intre fețele cum exprimă ce li se pare și gata. Aia-i poza, nu e nimic greu.

Fotografie, în schimb, mi se pare complicat. Cu studiu și cu sentiment și cu talent și cu tot ce mai e nevoie pentru o artuță. Treabă de oameni mari iar eu, cred, sunt cuficient de băiat mare încât să înțeleg ce se întâmplă cu mine și anume că nu aș putea să fac vreodată fotografie. De niciun fel, indiferent de subiect, că ar fi femei goale, muncitori, carpete, biserici, nu știu, orice. Poate aș putea să fotografiez ceva natură. Un câmp, să zicem. Pula mea, pozez un câmp. Frumos.

Nu pot să relaționez absolut deloc cu un obiect în sensul acelui obiect și/sau în sensurile pe care subiectul X îl are pentru unii sau alții, mulți sau puțini. Nu știu ce vede altcineva despre un subiect, nici nu mă interesează, în mare măsură, știu doar ce văd eu. Înțeleg relația pe care o pot avea eu cu ceva, ce reprezintă pentru mine, ce am eu de spus despre acel lucru. Deși știu exact, nu mă pot exprima prin fotografie, pentru că raportul dintre mine și obiect e orientat către mine, nu către obiect. Eu sunt subiectul, obiectul e parte din universul meu, el nu are niciun sens fără mine și percepția mea. Ceea ce pot să fac, însă, este să pun într-o imagine obiectul respectiv ca subiect al lumii din jurul meu, cu tot cu mine. Poți să-i zici selfie, habar n-am.

Încă se discută la cum e treaba cu aceste poze, se tot conceptualizează. Eu habar n-am ce sunt, nu sunt nici poze, nici fotografii, nici autoportrete, sunt, așa, o treabă care îmi place foarte mult. E ca și cum aș sta la cârciumă și aș vorbi ce-mi trece prin căpuleț. La fel, fac poze cu ce-mi trece prin minte. Cu mine și cu ce-mi dă prin cap, mai exact. Și-mi iese, pe internet, fiecare înțelege ce vrea, la fel ca atunci când stai de vorbă: nu contează ce ajunge la oricine, e important ca tu să spui ce vrei să spui și nimic mai mult. Și îi triezi pe ăia care te-au înțeles cel mai bine.

Unii cred că sunt narcisist, alții că sunt nefericit, alții se hăhăie, alții că vreau să le atrag lor atenția, alții că vreau să le arăt ceva, alții că vor să le transmit lor un mesaj. Ce e dulce e că, oricum ai da-o, de obicei, publicul acestor imagini crede că treaba e, de fapt, pentru el. Ca să ajungi să-ți închipui că cineva și-ar face o poză cu el ca să-ți atragă ție atenția, trebuie să fii foarte arogant și cu o părere extrem de mișto despre tine și cum ești tu important și cum morții mă-tii. Cum să crezi că cineva și-ar face o poză pentru tine, își face pentru el, tu te uiți sau nu te uiți?!

Mai devreme, înainte să încep să scriu, am făcut poza asta. I-am tot zis lui Mako că o să mai scriu ceva de nici nu mai știu cât timp. Săptămâna trecută mi-a zis că de o lună spun că scriu. Gata, scriu, mă apuc de scris, fac o poză prin care se înțelege că mă apuc de scris. Înainte, am ieșit pe balcon să fumez, eram amețit și aveam multe, multe gânduri. Marginea balconului era dintr-o sită cu multe găurele. Balconul era către sud, așa că la mijlocul zilei, soarele bătea prin sită și multe raze ajungeau în balcon. Mă gândesc că dacă aș sta cu fața în razele alea multe și aș face o poză, prin ea aș spune că am o mie de chestii pe cap. Îmi dau seama că nu aș avea cum să pun telefonul decât în partea opusă luminii, deci nu mi-ar ieși fața, ceea ce nu ar fi neapărat o problemă, dar s-ar înțelege că vreau să fac artă ieftină, ceea ce nu mă interesează. Nu că arta mișto m-ar interesa, tot ce aș vrea ar fi să mi se vadă, cumva, fața și razele alea venind peste ea. Nu se poate, n-o mai fac. Și n-am mai făcut-o.

Situația pe care o voiam avea și o perspectivă umoristică, deci aș fi vrut să mi se vadă fața. Toată treaba asta cu pozele mele e o glumă și nu neapărat. Și textul ăsta e o glumă și nu neapărat, deci sigur aș putea să fac o poză despre el. Am făcut câteva mii de imagini dintr-astea. Am văzut alte câteva mii. Dacă văd o poză a cuiva, oricui, îmi dau seama ce vrea. În orice caz, ca principiu, lumea nu vrea să arate prin ele decât ce arată și în viața reală, ceea ce face ca, în mare, aceste pozuțe să fie un fel de tentativă cretină de cucerire.

Dintre băieței, 45% vor să arate că sunt amuzanți, 45% că sunt frumoși sau nu neapărat frumoși, cât secsi, iar restul de 10% sunt dubioși. 90% dintre fetițe vor să arate că sunt frumoase. Vreo 5% dintre ele chiar sunt. Aproximativ 98% dintre imagini sunt făcute în veceu sau în lift. În multe dintre ele apare și vasul de la veceu, poate chiar ca personaj. Lejer, poţi să-ți dai seama de lucruri despre cineva doar după pozele pe care și le face. În general cine își face o poză în care e penibil e cu mult mai de evitat decât ăia care nu-și fac deloc. Care nu postează nimic. Oamenii cei mai neplăcuți sunt ăia care înțeleg prin aceste poze o modalitate de a exprima cât de retardați-simpatici pot ei fi și se chinuie, cu camera deschisă, ca niște maimuțe în cușca unui circ trist, dresate să se pocnească în cap cu un ciocan pneumatic care piuie la impact.Mai sunt și ăia care se pozează în oglinzi prin cârciumi. Nu am idee de ce, probabil că vor să vadă lumea că s-au întâlnit ei, sau nu știu.

Fac asta de doi ani, o lună și niște zile. O să mai fac, n-o să mai fac, dacă da, cât, habar n-am. De-a lungul timpului am inventat tot felul de chestii: cu mai multe oglinzi, cu tot felul de filtre, am făcut poze cu camera computerului, cu aparat foto, cu telefoane. Am auzit tot felul de idei de pe la oameni, de la că ar trebui să expun pozele la sunt retardat și frustrat. Retardat și frustrat nu cred că sunt și chiar dacă aș fi, nu aș fi conștient de asta, deci informația nu îmi folosește la altceva decât la a o percepe ca pe o jignire. Cât despre extrema cealaltă, cât de grozav sunt eu și cum ar trebui să fac nu știu ce cu aceste pozici, mi se pare la fel de ridicolă. Evident că dacă te apuci să investești și să scormonești după lăbăreli conceptualiste mai de la tine din cap, mai de pe internet, oi da peste ceva. Cine știe peste ce, poate peste ceva prin care poți convinge vreo 12 oameni cu fulare că dugheana cu porumb fiert e, de fapt, un vagon plin cu diamante. Sau, cum zicea un prieten mai demult, că în orice pizdă poți să găsești o pioneză. Dracu știe, e ce e.

Mai nou, de câteva zile, e plin internetu de un material cu nu știu ce studiu care zice că selfie-urile sunt un fel de boală psihică sau afecțiune sau mă rog, dacă faci mai mult de trei pe zi, nu e bine. Așa zic și eu, că nu e în regulă. Mai ales dacă sunt dintr-alea în lift. Clar ești bonav psihic.

În urmă cu mai mult de doi ani a trebuit să-mi iau primul job mai serios din viața mea. La o vârstă destul de înaintată. Cu două săptămâni înainte de prima zi la job, m-am îmbolnăvit de rubeolă iar în ziua în care am început să lucrez, am schimbat și casa. Câteva zile mai târziu am vrut să arăt cuiva cum mă mutasem și, neavând altă idee cum s-o fac, am pornit Photo Booth.

Am luat pisica în brațe, pe Roz, mi-am legat un batic în jurul feței și am făcut o poză pe care, apoi, am trimis-o. Nu știam de selfie-uri atunci, nici acum nu știu dacă existau. Mi-a plăcut, nu știu. În zilele următoare am început să dau drumul la Photo Booth și să mă joc cu Roz prin fața computerului. Mi se părea o joacă tare. Apoi am început să adaug chestii în imagine, să construiesc ce-mi venea mie atunci, băgam obiecte, lumini și tot felul.

Înțeleg, acum, camera computerului ca pe mediu primar pentru astfel de poze. Corespondentul primului aparat de fotografiat, dacă vrei. Apoi am început să fac cu un aparat, apoi cu telefonul. Acum pot să pun telefonul oriunde într-o cameră, să dau drumul la timer și să ghicesc cadrul fără să mă mai uit prin telefon. Pur și simplu am făcut atât de multe, încât le-am învățat pe dinafară. După, le postez pentru că aduc interacțiune cu oameni. Unele, nu toate. Mai zice unu’ o glumă, îi mai dai un tag altuia, e ca și cum ai ieși în oraș, de acasă. Așa că dacă nu sunt pe internet, nu e bine. Înseamnă c-am dat de bine. Sau nu neapărat.